Prietenii noştri din Aldeia

luni, 3 februarie, 2014 la 6:58 pm

Sunt deocamdată patru familii, dar spaţiul lor este mai mereu plin de oaspeţi şi voluntari. La Aldeia creşte încet o comunitate de oameni normali, plecaţi din vuietul şi mărăcinişul marilor oraşe pentru a redescoperi şi pentru a trăi împreună cu natura, pentru a o respecta şi pentru a-i învăţa şi pe alţii despre cum pot trăi în comuniune cu ea. A fost mai întâi o parcelă generoasă de teren cu pădure tropicală şi plantaţie de cacao, pe malul stâng al Rio de Contas, aproape de vărsarea lui aici, în portul pescăresc de la Itacare. Sam (libanez canadian), Liz (USA), Manuel (Uruguay), Tamara (Germania), Gabriel (Brazilia) şi iubita lui au fost primii care au decis că e un loc bun să-şi continue vieţile. Tiago şi soţia lui au venit puţin mai târziu şi au fost acceptaţi în acest spaţiu care nu e chiar pentru oricine.

aldeia community

Aldeia este vecină cu Pedra, locul în care am trăit în primele două luni după ce am ajuns în Brazilia. Puţin mai în aval, căci Pedra e tot pe malul râului. La Aldeia e veselie şi sunt mulţi copii. Atât de mulţi, încât în fiecare an organizează un weekend întreg dedicat lor, cu artişti şi jocuri, trambuline şi concursuri, workshop-uri hazlii şi demonstraţii de educaţie alternativă. Dar la Aldeia se întâmplă mult mai multe lucruri. Cursuri de bioinginerie şi eco-construcţii, tabere de permacultură şi creşterea arborilor de cacao, festivaluri interculturale şi chefuri de pomină.

Membrii comunităţii de la Aldeia nu sunt nişte „iluminaţi”, nu-şi petrec zilele în post şi rugăciune, nu practică vreun cult anume, ci muncesc pentru propria lor bunăstare, învaţă să existe în condiţiile puse de natură şi se bucură de toate astea. Îşi şcolesc copiii în comunitate şi le oferă mult mai multă atenţie şi informaţie decât ar putea primi orice elev înscris în sistemul clasic de învăţământ. I-am cunoscut curând după ce am ajuns şi am petrecut cu ei primul meu revelion Brazilian, în care din oră în oră mai sărbătoream un miez de noapte, în funcţie de originea fiecăruia dintre cei peste treizeci de oameni invitaţi la acea petrecere. Mai jos, un filmuleţ despre nişte oameni care trăiesc conştient.

Filmuleţ cu peştişori

luni, 20 ianuarie, 2014 la 4:17 am

Aproximativ patruzeci şi cinci de minute cu autobuzul de la Iatacare la Camamu. Biletul e vreo 8 reali şi toate autobuzele din Brazilia (adică şi „rata” cea mai ponosită) merg cu aerul condiţionat pus pe „cancer”. De la Camamu, cu şalupa rapidă, aproape patruzeci de minute până la Barra Grande. Asta costă de la cincisprezece la douăzeci şi cinci de reali de om, în funcţie de momentul din an şi de câtă portugheză vorbeşti. Din Barra mai faci aproximativ o jumătate de oră până în Taipu de Fora, cu un taxi sau cu un ATV de închiriat. Taxiul e patruzeci de reali şi merge cu până la patru persoane. ATV-urile se închiriază din centrul Barra sau de la moteluri şi costă o sută de reali pe zi plus gazolina.

praia de taipu de fora

În Taipu e o plajă mare, cu terase şi bodeguţe, dar atracţia locului este reciful imens, aflat la aproximativ o sută de metri de ţărm. Asta dacă vorbim despre bucata cea mai mare din recif, căci mai sunt vreo trei bucăţi dintre care una porneşte chiar din buza plajei. Pentru o experienţă memorabilă, e nevoie de: o zi însorită, cu lumină multă; reflux minim la o oră decentă (adică de la miezul zilei, când ai şi soarele deaupra, deci lumină mai multă în recif, până pe la trei sau patru după-amiază) ca să vezi mai mult şi să nu fii nevoit să te scufunzi mai mult decât îţi permite ţeava snorkel-ului; mască, ţeavă şi labe, pe care le închiriezi pe plajă cu (în total) şaisprezece reali pe oră (colegii nu calculează jumătăţi de oră); eventual echipament foto-video subcavatic, ca să poţi să-ţi faci un selfie-două.

Clipul de mai jos e prima tentativă de edit din imagini filmate cu GoPro Hero 3 Black Edition, jucărie care încă îmi râde în nas cu superioritate intelectuală. Deci mai mult aşa, de dragul năbădăioşilor negricioşi pe care-i veţi vedea la cadru după imaginile introductive. „Mai mă duc!” Mai fac.

Prainha

sâmbătă, 18 ianuarie, 2014 la 9:23 pm

Deci avem aşa. Orla. Doar un fel de plajă. Adică aproape o plajă. În sensul că vorbim despre o fâşie destul de lată de nisip, care se termină într-una dintre instanţele Atlanticului din jurul oraşului. Doar că Orla e murdărică, plină de bărci şi primul punct în care Rio de Contas se varsă în ocean. Adică la Orla e mai degrabă apă de râu. Imediat după asta avem Concha. Asta e puţin mai plajă.  Şi aici e multă apă dulce mai ales până vine mareea, nisipul e puţin şi din abundenţă populat cu scaunele şi mesele de plastic ale teraselor cu vad la brazilieni. Pentru că bere, pentru că mâncare, pentru că nu. La Concha nu prea sunt valuri, ceea ce înseamnă că poţi înota lejer, poţi să de te dai cu caiacul sau să faci „stand-up”. Nu e vorba de comedie, ci de stat în picioare pe o planşă specială şi „vâslit” cu o padelă lungă. Pretty fun.

După astea începem să vorbim despre plaje în toată puterea cuvântului. Resende e preferata localncilor şi turiştilor străini. E plaja boemă. Tiririca e următoarea, destul de mainstream, dar mai mare şi mai generoasă în valuri pentru surf şi body-boarding. Are şi nişte duşuri naturale cu apă dulce şi debit puternic. După asta e Ribeira. Mică, inundată complet la maree înaltă, cu un culoar natural până spre drumul asfaltat, plin şi el de mese şi scaune până vine apa mare.

prainha

Imediat după Ribeira, asfaltul e pa. Începe o bucăţică de Mata Atlantica, adică un colţ din cei 5% care au supravieţuit aici, în Bahia, din toată întinderea de pădure atlantică distrusă, pe rând, de „descoperitorii” Braziliei şi mai apoi de brazilieni înşişi. E un drum de vreo patruzeci şi cinci de minute prin pădure, cu urcuşuri şi pante destul de abrupte, cu pământ jilav care nu cred să se usuce vreodată, cu mici cursuri de apă şi, la un moment dat, o cascadă nu prea înaltă, dar forţoasă tare. Şi după asta e Prainha.

Imensă, foarte rar populată şi atunci doar de răzleţi care au decis să se aventureze de dragul priveliştii şi al liniştii. La Prainha e un singur chioşc unde poţi cumpăra cocos verde, apă şi răcoritoare. Atât. Adică „doar atât” dacă nu credeţi că vă e de ajuns ceea ce vedeţi în pozele de mai jos. Nu, astea nu sunt toate plajele din apropiere. Şirul continuă cu Sao Jose, Jeribucacu, Engenhoca, Havaizinho, Camboinha, Itacarezinho şi Havaizinho, dar despre ele poate vorbim cu altă ocazie.

Samba pe plajă

sâmbătă, 18 ianuarie, 2014 la 11:46 am

Bahia e unul dintre puţinele locuri din lume în care poţi intra în ocean 365 de zile din an. Dacă e soare. Şi dacă nu e, apa e mai caldă şi o baie pe ploaie de obicei devine o amintire memorabilă pentru tot restul vieţii. Vara, de prin octombrie până spre aprilie, pe-aici se stă pe plajă chiar dacă e înnorat. Şi uneori se apucă lumea de cântat, căci un lucru e clar: brazilienilor nu le lipseşte niciodată muzica. Şi chiar dacă o cultură care a dat universalităţii ritmuri unice şi personalităţi-simbol ale istoriei muzicale ajunge să se bagatelizeze, printre mase, în sunete şi vorbe care îmi aduc cu neplăcere aminte de eternele manele din România, samba şi bossa se încăpăţânează să nu pălească. Chiar şi când e uşor „ţigănită”, samba e tot samba.

Fanfare, procesiuni, alegători

sâmbătă, 18 ianuarie, 2014 la 10:37 am

Încă nu e Carnaval, anul ăsta e pe la jumătatea lui martie (parcă), dar astfel de procesiuni se întâmplă la noi pe stradă aproape tot timpul şi mai cu seamă la sfârşit de săptămână. Sunt fanfare locale sau din oraşele apropiate, vin să-şi facă încălzirea pentru marile năzbâtii recurente sau pur şi simplu ca să-şi exerseze muzicile în paşi mărşăluiţi. Şi pubicul, în majotitate turişti brazilieni şi străini, nu pot decât să se bucure de asemenea întâmplări.

La noi pe stradă…

sâmbătă, 18 ianuarie, 2014 la 9:13 am

…e multă muzică. De pe la finalul lui decembrie se cheamă că suntem „în sezon”, ceea ce pentru noi, la restaurant, înseamnă că e ceva mai multă agitaţie seara. Asta nu înseamnă că nu avem timp să ne bucurăm de ce se mai întâmplă în jurul nostru. Ca, de exemplu, copilaşii ăştia trei care, vreme de vreo două ceasuri bune, au încins o seară (toridă oricum) de ianuarie. Şi ca ei sunt foarte mulţi pe-aici.

Tata lu’ Frisbee

sâmbătă, 18 ianuarie, 2014 la 8:10 am

L-am găsit! E brazilian, are undeva pe la şaizeci şi ceva de ani şi habar n-am ce face în restul timpului. Îl găsesc uneori, spre înserat, pe Resende, plaja „mai pentru localnici” şi prima în ordinea lor cum vii dinspre oraş. Aruncă discul de câteva zeci de ori şi îl cam prinde de fiecare dată. Nu l-am văzut niciodată prin oraş, pe stradă, dar sigur locuieşte aici, îl văd de câteva luni bune şi restul localnicilor îl ştiu şi îl salută. Iote ce talent. Audio e Ana Carolina, cu „Elevador (Livor de esquecimento)”.

CUM SE SALUTĂ OAMENII ÎN BRAZILIA

vineri, 23 august, 2013 la 6:43 pm

E un subiect la care mă gândesc încă din decembrie anul trecut, când am ajuns aici, o temă pe care o experimentez zilnic şi care de la o zi la alta se îmbogăţeşte şi primeşte noi valenţe. Cred că e prima experienţă braziliană memorabilă a oricărui individ care nu a ajuns aici doar mânat de urgia celor şase-zece zile clasice în care trebuie să vadă TOT, să consume, să cunoască totul prin ocularul camerei foto/video. Mă refer la aceia care îşi dau răgazul să şi simtă, să şi înţeleagă, să şi experimenteze, să şi pătrundă în cât mai multe sensuri o experienţă atât de impropriu spus „turistică”. M-am gândit la asta şi când am citit cele câteva însemnări ale Elenei despre „diferenţe între Brazilia şi România”.

În Brazilia mea (cu precădere Bahia, dar aici am întâlnit brazilieni din toată ţara asta mare cât întregul continent european) nu există clasicul şi lapidarul schimb „bună ziua-bună ziua” atât de familiar în România. Aici nu poţi pur şi simplu să treci pe lângă un cunoscut scoţând din tine câte un simplu „bom dia!”, „boa tarde!” sau „boa noite” şi să treci mai departe. Nici pomeneală! Brazilienii au atâtea cuvinte de bineţe şi de „sur le pont d’Avignon”, încât, puse împreună, pot constitui lesne o întreagă conversaţie. Şi asta se întâmplă aproape de fiecare dată când te întâlneşti cu o persoană în timpul unei zile.

Ola!

Oi!

Tudo bom?

Tudo bem!

Tudo ótimo?

Beleza?

Beleza pura!

Tudo certo?

Vida boa?

Tudo tranquilo?

Bem, obrigado!

O înşiruire de întrebări reciproce şi răspunsuri care de multe ori se suprapun, nasc noi formule, deschid conversaţii. Dar niciodată, absolut niciodată, cuvintele astea nu sunt formale. Oamenii nu trec aruncând toate astea ca pe formule, brazilienii se privesc în ochi şi îşi însufleţesc salutul cu intonaţii şi gesturi. La acest din urmă capitol, degetul mare ridicat deasupra pumnului strâns, un gest atât de comun pe tot restul planetei şi probabil şi pe altele, este însoţit în Brazilia şi de falangarul cel mic, iţit şi el armonic şi liniştitor din pumnul aceleiaşi mâini.

Şi îmbrăţişările… Am un prieten. Un băieţandru rasta de vreo 22 de ani, cu părul destul de scurt. Habar n-am cum îl cheamă. El cred că-mi zice mie „chefe”. Eu îi spun „broder” sau „amigo”, „negao” sau „querido”. E foarte des fumat sau abţiguit cu „salvagem”, o poşircă de amestec de vin dulce şi alte prostii, pe care o găseşti la un preţ ameninţător de ridicol în orice „supermercado” de trei pe trei metri. Uneri dispare din oraş sau pur şi simplu din spaţiul meu şi revine povestind despre ceva proiecte de cercetare asupra mediului, terapii alternative, masaj de recuperare etc. Devine foarte serios când vorbeşte despre asta şi îl ascult zâmbind şi fără să-l întrerup chiar dacă abia înţeleg 20% din ce-mi spune. După ce că vorbeşte foarte baian, e şi puţin peltic. Dacă mai e şi „afumat”, demersul meu devine chinuitor.

Dar alta e ideea. Ne îmbrăţişăm de fiecare dată când ne întâlnim. Avem un fel de vibraţie bucuroasă de fiecare dată când ne vedem pe stradă, prin oraş. E îmbrăcat curat de fiecare dată şi nici măcar când îl văd după două-trei zile de stat în aceleaşi haine şi „petrecut” fără pauză nu miroase a nimic. Am experienţa asta cu majoritatea brazilienilor cu care sunt suficient de familiar (şi asta nu nurează mult) pentru o îmbrăţişare de „hai noroc!”. Am îmbrăţişat fete sau femei în toată firea după o zi de muncă, după ore de jogging sau de sală de gimnastică (majoritatea fetelor de-aici merg zilnic la „academia” indiferent de măsuri sau greutate), transpirate, cu hainele umede sau cu broboane de sudoare şiroindu-le pe faţă. NICIODATĂ nu am simţit niciun iz straniu, nici măcar o vagă idee de transpiraţie. Cred că asta vine din generaţii multe de spălat de câteva ori pe zi, de stat la soare şi de murat în valurile oceanului.

Brazilienii au un cult al duşului şi al curăţeniei corporale. Majoritatea fac măcar două sau trei duşuri pe zi, indiferent dacă merg sau nu la plajă, indiferent dacă transpiră sau nu. Le place apa caldă, pentru care uneori fac improvizaţii oarecum înfricoşătoare dacă se întâmplă să nu-şi permită un încălzitor instant, şi le place săpunul. Joice, colega mea din bucătărie şase seri pe săptămână, câştigă aproximativ 450 de euro pe lună în lunile nu chiar strălucite. Merge la „salao” cel puţin săptămânal. Unghii, păr de toate felurile, ten…Tuturor le vine rândul cu precizie elveţiană. Unii spun că epilatul inghinal şi anal au fost inventate în Brazilia. Nu mă îndoiesc. Dar există, de exemplu, baiene „hardcore”, care uneori au mai mult păr pe picioare decât yours truly. Nu, nici ele nu miros niciodată a nimic altceva decât a soare. Uneori poţi simţi un uşor iz de zahăr sau de supă în părul lor, dar asta e despre cu totul altă poveste pe care promit să v-o spun curând.

În imagine, Arrilton, ghidul nostru vâslaş de pe Roncador. După o călătorie de o oră şi ceva într-o bărcuţă înaltă de trei palme printre nuferi şi libelule, sub un soare de măcar 32 de grade, i-am propus o sticlă cu apă rece. Mi-a zâmbit larg: „Refri!”. Adică prescurtarea de la „refrigerante”, genericul brazilian pentru tot ceea ce reprezintă „doze” de băuturi răcoritoare. Mai exact, Arri al meu voia cu siguranţă o cola. Pe care a băut-o cu pasiune, sorbind ultimele picături din vârful paiului folosit pe post de pipetă. Să-ţi fie de bine, Arri! :)

STALKING LOVE

miercuri, 21 august, 2013 la 3:52 am

Din când în când, apreciez un teleobiectiv mai voinic şi mai potent. Şi cum majoritatea curiozităţilor mele se referă la oameni, cam asta iese de fiecare dată când îmi pun lentila la contribuţie. Într-un fel, de la depărtare e oarecum mai interesant. La sfârşitul zilei i-am întâlnit pe cei doi „de aproape”, la punctul terminus al călătoriei de o zi cu o barcă înaltă de trei palme prin nufărişul Râului Roncador şi la Sosego, o cascadă destul de pipernicită din Parcul Naţional Chapada Diamantina. El avea multe coşuri pe tot corpul şi ea avea o piele bolnăvicios de albă. Dar aici sunt frumoşi tare mulţumită vibraţiei pe care o generează şi care-i înconjoară.

UN GÂND DESPRE FOTBAL

luni, 12 august, 2013 la 6:33 am

Aici începe fotbalul în Bazilia. Cel puţin în Bahia, asta e o imagine care nu lipseşte din niciun sat, orăşel sau oraş prin care am trecut în ultimele luni. Aş fi putut fotografia asta în culori şi cu atribute identice în oricare dintre ele. Majoritatea fără pretenţi sau urme recente de administrare sistematizată. Nu-i mai puţin adevărat că, şi fără un astfel de spaţiu, brazilieni nu caută foarte multe motive să încingă o minge, fie că e vorba de o miuţă, de un fel de „două’şuna” în care nimeni nu e portar sau un foot-voley, la care sunt tătici şi intergalactici chiar şi la mişto, pe plajă sau în faţa casei. Am vrut să vă împărtăşesc gândul ăsta fugar şi culorile din imagini. Atât.