CARTILE COPILARIEI

Cred ca am fost un cititor infantil atipic. N-am citit pentru ca mi-ar fi placut cititul in sine, n-am devorat Jules Verne pentru ca nu mi-a placut SF-ul („Cinci saptamini in balon” cred ca mi-a placut din punct de vedere experimental) si pentru ca mi se parea prea tehnic pentru inclinatiile mele umaniste exagerate. N-am citit programatic, ci numai cind am avut chef. In plus, ca orice proprietar de frate mai mare, tendinta a fost mereu de a citi mai degraba cartile lui. Asta pina cind s-a blocat definitiv in SF, carti istorice si despre aviatie, lasindu-ma fara obiectul curiozitatii mele de-atunci.

N-am citit colectia „Delfinul”, cu interminabilele povesti umanizante despre soldatii nemti, „Ciresarii” m-au plictisit de moarte si i-am abandonat de mai multe ori, iar „programa scolara” era o treaba vizitabila pe sarite. Fiind din categoria „trebuie”, parcurgeam din ea cit sa nu tac ca pestele daca ma intrebau cite ceva la scoala. Sigur, am trecut prin toti sadovenii, twainii, edmondo de amicisii, rebrenii sau crengii pe care orice copil e musai sa-i citeasca. Am si retinut cite ceva din ei:D. Dar topul spontan sincer mi s-a infatisat dupa cum urmeaza.

La Medeleni, Ionel Teodoreanu. Mai cu seama primul volum. Se acorda titlul de „Aspiratia intangibila” a universului copilariei pe care mi-as fi dorit-o. Ma simteam foarte apropiat de personaje si de subiect si cred ca acolo mi-am proiectat primul univers paralel de refugiu, pestera secreta a gindurilor si dorintelor ce nu puteau fi decit ale mele. De o simplitate socialmente candida, mult diferita, aproape opusa fluidelor nutritive in care mi-am inotat copilaria.

Jaques Vingtras, Jules Valles. Primele doua volume din trei la inceput, al treilea volum ceva mai tirziu. Se acorda titlul de „Suferinta exagerat empatica” a copilului fortat la maturizare abrupta si naravit la victimizare teatrala. Ma imprietenisem cu Jaques pentru ca uneori paream frati gemeni de suferinte. In alte situatii, prezenta lui imi era confortabila pentru ca el o ducea mult mai rau decit mine si, astfel, comparatia ma plasa pe o pozitie mai avantajoasa in primul rind fata de mine insumi.

Aventuile lui Habarnam si ale prietenilor lui, Nikolay Nosov. Se acorda titlul de „Fictiunea gustoasa” pentru o fabuloasa replica umoristica si facila a unei societati care functioneaza perfect atunci cind devine „opinie publica” si se simte datoare sa uniformizeze sau sa respinga tot ce e „altfel”. Eram Habarnam-ul perfect, care azi voia sa devina pictor, miine – poet, raspoimiine – inventator. Gafele se tineau lant, greselile majore apareau din prea mult entuziasm, asa ca inca mai am episoade in care ma vad in salopeta si purtind palaria de paie a unui Habrnam ceva mai matahalos.

Elevul Dima dintr-a saptea, Mihail Drumes. Hehehehehe…. Se acorda titlul de „Trezirea blegoasa” a poftelor prematur adolescentine de leadership, aventuri galante si boema imposibila. Dima asta era, de fapt, un mare natarau, creat probabil dintr-un continut ideatic plin de frustrarile pseudobiografice ale lui Drumes. Cred ca Drumes era un mare onanist. Cartea aia era ferfenita, cu pagini ingalbenite, foarte groasa, deci greu de ascuns, scrisa intr-o romana care mi se parea foarte funny.

Cismigiu & Co, Grigore Bajenaru. Se acorda titlul de „Poetica erotica incipienta” pentru influentarea in descoperirea propriilor apucaturi in materie de versificat si aburit in rime. Dar si pentru toata golaneala adolescenta benigna in comparatie cu aceea contemporana vremii in care am ajuns s-o citesc. Cred ca multe dintre renghiurile jucate profesorilor de catre Bajenaru si colegii lui ar fi la fel de amuzante si astazi, numai ca nu prea mai are cine sa le faca.