Încă un an bun

marți, 4 octombrie, 2016 la 5:26 pm

Un an de când Edna a venit la noi și de când, împurenă cu mama ei, sunt într-un permanent tango al timpului cu ele și al timpului cu mine. Un an de făcut lucrurile altfel decât povestesc vremurile, regulile și obiceiurile mai vechi sau contemporane, încercând să-i dăm ceea ce pentru ea e acum mai important chiar decât fructele de dimineață, legumele, peștele și cărnița de la prânz, iaurtul de la 5 PM: timpul nostru. Timp cu folos, cu joacă și cărți pe care nu se mai satură să le răsfoiască, animăluțe pe care nu contenește să le imite, la-la-la și mult „te?”, cu arătătorul întrebător către fiecare obiect al universului ei. Timp cu mers de-a bușilea, chiuit după motan, mâncare aruncată prin toată bucătăria, lupte cu somnul atât de inutil când ai o întreagă lume de explorat în fiecare clipă.

sosete-si-botosi

Am reușit să nu avem bonă. Bunicii și „mătușii” au fost din când în când pe poziții, când o oră sau două am fost amândoi implicați în vreo treabă din afara casei și când pur și simplu n-am putut evita asta. Apoi a mai fost și este Flori, care de multe ori e mult mai mult decât „prietena noastră care ne ajută la curățenie”, dar tot pentru ore scurte, căci  nu stăm mult departe de ea. Departe :) Sala de training și studioul culinar sunt la două minute distanță de casă. Știu, sună enervant și arogant, dar asta e realitatea. Mai recent, în momentele în care ne suprapunem la birou, Edna vine cu mine. Uneori îmi rabdă fojgăiala din locul ei de joacă, dar în mai multe ocazii mi-am încheiat cratițele, tăvile și tigăile cu ea în brațe, privind atent către tot ceea ce boscorodeam pe plită și prin cuptoare.

Un an fără frici și îngrijorări. Cu scurte momente de frustrare tâmpită, despre când o să mai apuc să studiez și să experimentez cât mi-aș dori, momente încheiate de fiecare dată cu reconfirmarea convingerii că orice secundă în care stau lângă fetița mea este cel puțin la fel de prețioasă ca toate orele și zilele pe care le-am petrecut și le voi petrece în continuare prin bucătării. Am reușit să gătesc anul ăsta pentru câteva sute de oameni, aș fi idiot să mă plâng și nici vreun motiv de laudă nu mi se pare. Am acceptat și am îmbrățișat o formulă care nouă ni se pare în continuare mai mult decât fericită, facilitată de trei avantaje enorme: formula de lucru independentă, în care ne facem singuri programul și nu ne vindem ieftin, spațiul de lucru foarte aproape de casă și un soi de autodisciplină antrenată și acceptată reciproc. Altfel spus, calendare sincronizate în Cloud (singura mea interacțiune cu el), întâlniri și proiecte programate în permanență în funcție de ceea ce există deja în plan.

E cu adevărat o minune să-ți poți vedea copilul crescând și asta să se întâmple chiar sub ochii tăi, fără să ai senzația sacrificiului, a stagnării proprii, a renunțării. Nici n-ai mare lucru de făcut, până la urmă. Misiunea principală cred că, deocamdată, e să fiu acolo. Conștient, prezent, cu telefonul în buzunar, pe „silent”, partener de joacă, stâlp de cățărat, lift pentru minunile de pe etajere, ecou și câte și mai câte. Nu mă promovez activ, prefer să lucrez doar cu cine vine spre mine și decide să o facă până la capăt. Nu trimit oferte decât la cerere și nu mă îngrijorez dacă văd că un potențial proiect pare să nu se materializeze. Pentru că, oricum, va apărea curând altul, iar între timp am mereu câte ceva de făcut.

Acum fix un an mă zguduiam de plâns, între masa de operații pe care Roxana și Horațiu aveau grijă de Alis și măsuța pe care Edna își spunea primele păreri despre neonatolog, asistente și, în general, lumea înconjurătoare. Atunci am crezut că plâng de emoție. SIgur plângeam de bucurie, dar cred că mult a fost un sentiment de eliberare, un plâns liniștitor ca un somn bun după o lungă perioadă de chinuri inutile. Așa sunt și azi, când știu că sunt un amestec obișnuit de bun și rău, când nu mă mai chinui să conving pe nimeni și nici măcar pe mine despre cât sunt de bun sau cât sunt de rău. Sunt. E tare bine că sunt.

Nefericit în paradis

joi, 30 ianuarie, 2014 la 5:49 am

Imaginea de mai jos e de la una dintre cele câteva brutării din oraş. A surprins-o Florică acum câteva dimineţi, când a trecut să-şi ia un corn în drum spre furnizori şi acareturi. Priviţi cu atenţie personajul din planul al treilea.

nefericire

Personajul cu cască de motociclist este proprietarul uneia dintre cele mai mari şi mai populare pizzerii din oraş. Un loc imens, cu capacitate mare, în care brazilienii intră cu bucurie mânaţi de obsesia lor pentru pizza şi de magia ofertei „all you can eat” la un preţ aparent bine potrivit. E italian, tată de familie cu o localnică trupeşă şi unul sau doi copii răpitor de frumoşi, ca toţi copiii din lume şi mai ales din Bahia :)

Îl văd pe scuter, în timpul zilei, mustind de transpiraţie, privind inexpresiv înainte, pe sub cască. Îl văd seara, dărâmat pe biroul din colţul terasei pizzeriei, privind ecranul computerului cu aceeaşi privire goală de peste zi, bălăcit în aceeaşi transpiraţie ce pare să nu i se usuce vreodată de pe haine şi de pe fruntea aproape mereu încruntată. Spre miezul nopţii, după ora închiderii, l-am zărit uneori la mesele de plastic de pe marginea drumului ale vecinului său elveţian, care vinde burgeri şi cartofi congelaţi la preţuri accesibile până şi israeliţilor cărora în general nu le calcă piciorul prin niciun restaurant din oraş. Patronul italian de succes înghite robotic prefabricatele ieftine, sub privirea satisfăcută a consoartei încântată de aceleaşi delicii plutind în sosurile stoarse de prin plicuri şi sticle soioase.

Nu l-am văzut niciodată pe plajă.

Există nefericiţi şi în paradis, şi în mijlocul succesului financiar, şi în braţele primitoare şi dătătoare de energii magice ale pădurii tropicale. Pentru că fericirea nu are nicio legătură cu locul, oamenii, timpul sau soarele din jurul tău, ci într-o proporţie covârşitoare cu decizia ta asupra propriei abordări a ceea ce trăieşti, respiri, simţi, mănânci, crezi, asculţi… Eşti singurul şi cel mai iscusit bucătar în măsură să-şi pregătească şi să-şi orneze propriul platou minunat al unei vieţi prea scurte pentru a o trăi înghiţind porcării.

Desigur, poate că tu nu eşti supraponderal. Poate că nu transpiri abundent. Poate că nu-ţi înfunzi ochii în laptop şi în smartphone dintr-o perpetuă şi morbidă nevoie de izolare faţă de mediul în care exişti şi de fugă de ceea ce eşti sau crezi că eşti sau alţii te-au convins că eşti. Poate că nici nu ai motive de îngrijorare sau responsabilităţi care să nu te lase să dormi bine noaptea. Poate că ai sau nu credite, poate că ai un copil pe care ţi l-ai dorit sau unul a cărui apariţie te-a luat prin surprindere. Dar, indiferent de toate astea, când te-ai întrebat ultima oară dacă te simţi bine cu tine şi cu cine eşti în fiecare secundă a vieţii tale?

 

M-am tuns

joi, 14 noiembrie, 2013 la 5:19 am

haircut

Titlul ăsta e ca twit-urile de acum vreo patru ani ale unor oameni de succes din .ro (nu le mai dau numele, că de fiecare dată s-a lăsat cu smiorcăieli) despre „am ajuns la restaurant”, „m-am spălat pe mâini”, „aşteptăm ciorbiţa”, „am făcut pipi” şi aşa mai departe. Eu am o relaţie specială cu părul meu, ca fost purtător de plete, fost candidat cu zero şanse la chelie, actual ofticat cu goluri în podoaba capilară. Înainte de a pleca din Bucureşti, mă tundeam la cel mult trei săptămâni, la doi basarabeni bestiali de la un salon destul de simandicos de lângă Marriott. Sergiu (Serioja) mă ştia atât de bine şi eu aveam atâta încredere în el, încât adormeam invariabil la câteva minute după ce se apuca de treabă. Mă trezeam, mă scuturam, mă bucuram de ce văd în oglindă, plăteam şi plecam înapoi la restaurant.

În Brazilia am venit cu propria maşină de tuns pe care 1. uit să o încarc şi 2. mi-e frică să o folosesc singur. Aşa că prima oară m-a tuns Alis în februarie. Apoi, când m-am mutat din pădure la oraş, m-a tuns o tanti de peste drum de Oasis, cu maşina mea, cerându-mi aceeaşi bani ca şi când m-ar fi tuns cu maşina ei. Când a pornit la foarfecă, parcă tăia hârtie cretată pentru lănţicul de pom, la ora de lucru manual. A doua oară în Itacare m-a tuns un băiat care venea doar chemat prin telefon într-un salon dedicat exclusiv femeilor. Sunt vreo zece astfel de saloane în oraşul ăsta cam cât Centrul Vechi. Şi m-a tuns destul de bine.

Apoi m-am tuns acum aproximativ o lună la Neneu. Primul frizer de-aici care mi-a lăsat impresia că e într-o relaţie firească şi cu maşina electrică, şi cu foarfeca. Cu cât îl complimentam mai mult, cu atât îi zburau mai repede mânuţele pe lângă capul meu. La final şi-a admirat cu mândrie opera, mi-a cerut şapte reali şi n-am putut să nu-i dau zece. Azi l-am căutat din nou, dar n-a avut chef să deschidă prăvălia şi după-amiază. Pe-aici se poartă obiceiurile de felul ăsta, în afară de magazine, restaurante, spaţii de cazare şi instituţiile publice, nimeni nu are un program foarte strict sau orar bătut în cuie. Aşa că am umblat după alt frizer.

Lângă sediul central Banco do Brazil e unul dintre cei mai populari frizeri din oraş. Nu ştiu cum îl cheamă. Când m-am înfiinţat în pragul lui, stătea tolănit pe o banchetă, cu telecomanda în mână, moţăind cu ochii în televizor. S-a activat brusc când m-a văzut. L-am întrebat dacă are maşină şi chef să mă tundă şi mi-a zâmbit cu toată faţa. Înalt, lucrat la sală, ras pe cap, cu braţul drept acoperit complet de tatuaje. Am făcut un pas înăuntru şi mi-am dat seama că nu moţăia doar de căldură, încăperea era bine parfumată de aromă proaspătă şi verde, de marihuana abia stinsă. Miros straşnic, care ziua îţi ajunge răzleţ în nări la orice drum prin oraş, iar seara e omniprezent.

Am stabilit rapid ce vreau şi ce cunoştinţe comune avem în oraş, apoi şi-a văzut de treabă, cu ochii în televizor, învârtindu-mă din când în când cu scaunul pe rotile, ca să-i fie mai lesne. Când a terminat cu maşina şi a trecut la foarfece, şi-a stins singur televizorul şi s-a concentrat doar la scăfârlia-mi ilustră. La final, când a trecut şi la brici, s-a concentrat cu pasiune şi atenţie la fiecare detaliu. Şi l-am apreciat foarte mult pentru asta.

În fine…V-am înşirat toate astea până acum pentru că voiam să vă zic doar atât: băiatul ăsta nu are un patron, face o treabă la care se pricepe, trăieşte liniştit fără să-i urască pe aceia care fac acelaşi lucru într-un oraş foarte mic şi sigur n-o să moară de cancer. Şi ca să pun un selfie pe blog, ofcors.

Misiune. Vocaţie.

duminică, 6 octombrie, 2013 la 6:53 am

[youtube http://youtu.be/tZ7Y1-0bNeQ]

Atâtea sute de ani de civilizaţie, atâtea mii de generaţii educate în spiritul performanţei, atâtea şi atâtea descoperiri şi atâţia paşi uriaşi către atâtea ţinte, peste noi şi noi bariere doborâte la răstimpuri din ce în ce mai scurte… Şi totuşi parcă ne lipseşte ceva… Din ce în ce mai vizibil, din ce în ce mai măsurabil şi mai palpabil. Omenirea îşi ghidează indivizii după excepţii. Modelele excepţionale sunt idolatrizate şi indicate spre copiere. Să fii ca ACEL chirurg, ca ACEL matematician, ca ACEL geniu financiar, ca ACEL sportiv, ca ACEL vizionar în business sau în politică. Să fii Einstein, Gates sau Ronaldo. Să fii cel puţin ca mine, părintele tău, şi să mă depăşeşti pentru că eu nu am avut condiţiile pe care ţi le ofer eu ţie.

Abia în ultimul deceniu, câteva minţi au început să se trezească şi să explice că toate aceste modele au avut şansa, aparent spectaculoasă pentru unii şi de-a dreptul bagatelizată de alţii, de a-şi identifica vocaţia pe care apoi, cu şansă şi pracică, că o aşeze pe drumul îndeplinirii misiunii lor în această instanţă a existenţei. Oamenii ăştia au avut o chemare, chemarea a fost susţinută de aceia care i-au format, după care ei înşişi, nelăsînd Luminăţia Sa ŞANSA să treacă pe lângă ei, au muncit şi au fructificat-o. Unii s-au bucurat de înlesniri financiare venite din partea familiei, alţii nu. Însă averile consistente au venit abia după ce tot procesul descris până aici a fost împlinit. Ba, în multe cazuri, îmi permit să cred că averile au survenit abia după ce toate aceste modele au luat piciorul de pe acceleraţie în propriile procese de împlinire a misiunii. Şi, mai mult, succesul financiar a influenţat în unele cazuri chiar năruirea imperiilor create cu muncă şi exuberanţă.

Poate că ar fi bine să facem o diferenţă cât de cât clară între misiune şi vocaţie, asupra succesiunii şi interdependenţei cărora încă nu sunt nici eu foarte lămurit. Într-o ecuaţie simplă de Marketing, misiunea ar fi reprezentată de obiectiv, în timp ce vocaţia se substituie strategiei. Activităţile întreprinse în virtutea vocaţiei devin, astfel, tactici. Într-o discuţie vitală astăzi pentru proiectul pe care l-am creionat împreună cu Alis şi de care ne vom ocupa în următorii doi ani, a fost pentru prima oară când mi-am pus misiunea în cuvinte şi mi-am verbalizat diferenţa dintre ea şi ceea ce am îmbrăţişat ca vocaţie.  Astfel, misiunea mea este aceea de a crea celor din jurul meu momente memorabile care să le influenţeze în mod util sau capital existenţa de zi cu zi. Asta se poate traduce şi prin „cel mai bun orez pe care l-am gustat până acum”, dar şi prin „povestea ta m-a ajutat să-mi schimb complet modul de a-mi preţui fiecare zi pe care o trăiesc”. „Strategia” mea conţine şi felul în care îmi mângâi peştii când vin bărcile din larg, şi frimiturile minuscule de oregano uscat pe care le aşez pe marginea albă a unei farfurii pregătite să iasă din bucătărie, şi prin chiar cuvintele pe care le scriu acum, şi prin cover-ul după Sting pe care-l voi urca luni pe Youtube…

Trebuie să intri la un liceu teoretic pe care-l vei absolvi fără să ştii să faci nimic concret. Trebuie să alegi o facultate care-ţi oferă perspectiva unei profesii asiguratoare financiar, indiferent dacă la momentul alegerii nici măcar nu ai aflat ce-ţi motivează existenţa şi ce te apropie de fericire. Trebuie să te căsătoreşti, să faci copii, să poţi susţine credite la bănci şi să-ţi menţii sănătatea bună ca să poţi munci ca să produci pentru familie, pentru copii, pentru credite şi pentru asigurări medicale. Şi da, trebuie să-ţi câştigi dreptul la cele două sau trei săptămâni pe an în care pleci în vacanţă cu laptop, şi roaming, şi VPN, şi GPS, şi TBD, şi FYI, şi PLM!!! Şi toate astea în condiţiile în care motivaţiile tale principale sunt recompensele financiare şi de vizibilitate. În condiţiile în care îţi desconsideri superiorii, condiţiile în care munceşti şi colegii. În condiţiile în care de cele mai multe ori ştii că o proporţie din ce în ce mai alarmantă din ceea ce faci este inutil şi, mai ales, din ce în ce mai departe de a-ţi provoca starea de bine a misiunii reale momentan şi episodic împlinite.

E doar un preambul. Îmi dau peste degete şi mă opresc doar pentru că vă vom oferi continuarea şi dezvoltarea ilustrată a acestor gânduri în ceea ce pregătim, consistent şi documentat. Poate că uneori, pe măsură ce vom înainta, voi mai fura bucăţele pe care vi le voi arăta cu bucurie aici în primul rând pentru că abia aştept să vă spun despre ce e povestea asta. N-am răbdare. Ţineţi minte că, mai ales în copilărie, lăsam la sfârşit partea din prăjitură care ne plăcea cel mai mult? Luam cu linguriţa de pe margini, din părţile care nu ni se păreau la fel de interesante, pentru ca ultimele înghiţituri să fie „acelea”, bucata cu adevărat delicioasă. Vă fac o destăinuire: eu nu mai fac asta. E un semn ;)

LA NOI PE PLAJĂ

miercuri, 7 august, 2013 la 12:46 am

…şi acum o să începeţi să ziceţi că ea e grasă, că e scundă, că ăla din stânga are faţă de cocalar şi că mingea aia nu are ce căuta „la cadru” :) Chill, frăţiori şi surioare. La noi, la plaja localnicilor, cam aşa se petrece timpul. Şi asta nu pentru că n-am avea treabă, ci pentru că atunci când suntem la plajă, suntem chiar acolo. Cu totul ;)