Posturi cu tagurile: "televiziune"

Astăzi vorbeam cu cineva despre strădaniile sale în legătură cu un anumit aluat, o treabă din categoria „standarde”, genul acela de preparat care, fără o rețetă corectă și fără o metodă respectată cu strictețe, nu are cum să „iasă” corect indiferent de cât te-ai chinui. Oana încercase de două ori același aluat după aceeași variantă găsită pe internet și, desigur, eșuase în ambele ocazii. Așa că acum e mai mult decât mulțumită să cumpere aluatul gata făcut, din diverse magazine.

Am verificat și eu link-ul din care se inspirase amica mea și am găsit articolul unui bucătar experimentat și celebru, care în 2012 scria despre respectivul aluat utilizând o proporționare greșită a ingredientelor, o listă incompletă a acestora și o metodă absolut eronată. Nu era de mirare că, mai ales în mâinile unui bucătar amator, treaba aia nu avea cum să ducă la un rezultat fericit.

M-am bucurat să văd, însă, că trei ani mai târziu, în 2015, același bucătar scria despre același aluat într-o formulă mult mai apropiată de standard: cantitățile erau corecte, lista ingredientelor era în continuare incompletă, iar metoda se apropia mult de cea corectă chiar dacă era, încă, șubredă. Pe moment m-am gândit la toate tâmpeniile pe care le-am publicat pe blogul culinar între 2007 și 2010 și la faptul că, pe undeva, e mai bine că ele nu mai sunt astăzi online. Dacă ele  nu ar fi dispărut din întâmplare, probabil că pe multe le-aș fi șters cu mâna mea. Dar nu asta a fost concluzia utilă în urma discuției.

Mi-am dat seama cum arată două primejdii la care sunt expuși aceia care încearcă să învețe să gătească uitându-se doar la celebrități și fără să verifice formulele de bază cu ajutorul unor surse certificate. Clebritățile au voie să improvizeze și să reinterpreteze mai mult decât bucătarii anonimi și mult dincolo de ce spun metodele standardizate. În parte, pentru că de-asta sunt celebrități. Acum mai muți ani, de exemplu, eram convins că un hollandaise corect e făcut cu ulei de măsline (pe vremea aia toți găteam doar cu ulei de măsline și ne uitam cu scârbă la cei care n-o făceau deja), iar între hollandaise și sabayon nu făceam absolut nicio legătură. Asta pentru că Ramsay așa făcea. Păi cum să fie altfel dacă așa face Ramsay, nu?

Celebritățile au voie să jongleze cu standardele, în clipurile de pe internet, în emisiunile TV și în cărțile lor nu-și propun să școlească bucătari profesioniști, ci să apropie amatorii de bucătărie și să-și sporească nivelul de celebritate. Dar dacă Ramsay bate gălbenușurile pentru sabayon cu suc de portocale roșii în loc de apă, n-o face pentru că e tâmpit și habar n-are de standarde (deși am auzit-o și pe asta), ci pentru că: 1. poate și 2. au mai făcut-0 și alții înainte, se cheamă sos maltez și e de găsit în marea familie a derivatelor din hollandaise, unul dintre cele cinci sosuri – mamă, așa cum le-a rânduit Taica Escoffier pe la 1903 și încă nu a cutezat nimeni să e schimbe. E doar un exemplu.

Ramsay face hollandaise cu ulei de măsline pentru că se adresează bucătarilor casnici care: 1. cred că uleiul de măsline este cel mai bun indiferent de utilizare și 2. nu vrea să sperie audiența povestindu-i despre unt clarifiat și alte „orori” consumatoare de timp. Dar asta nu se aplică bucătarilor din restaurante, obligați să știe care e, de fapt, metoda de bază. Aceștia trebuie să-și câștige privilegiul de a se abate de la standard.

Și de-asta nu prea mă bucur eu la „furatul” și „autodidactica” meseriei ăsteia care în România a ajuns o glumă la care nu prea mai râde nimeni. Și aici e vorba despre a doua primejdie: nu toate celebritățile dețin ABC-ul bucătăriei sau măcar pe acela care, din fericire, a apucat să devină un standard bătut în cuie. Nu zic că n-au ce căuta acolo, pe scenă. Au ajuns acolo pentru că sunt potriviți pentru lumina celebrității,  au atributele necesare pentru a genera audiență, conținut apreciat, interes și așa mai departe. Vreau doar să zic că nivelul profesional nu trebuie confundat cu nivelul de popularitate și  că, dincolo de simpatie pentru un individ sau altul, e bine să verificați dacă o formulă sau alta se apropie cât de cât de ceea ce zice un Larousse Gastronomique sau alt ceaslov credibil.

Și nici măcar cărțuliile nu sunt infailibile. De curând am verificat  un standard absolut banal (supă de bază din pește) în trei surse: Larousse Gastronomique (mama standardului teoretic franțuzesc), The Professional Chef (mama standardului franțuzesc aplicat și predat în US) și manualele mele de la școală (mama și tatăl standardului franțuzesc aplicat și predat în Europa). Trei rețete ușor diferite. Desigur, vorbim despre diferențe sensibile, dar totuși…

Au trecut aproximativ șase luni de la inaugurarea studioului culinar Taste Learners, spațiul din București pe care l-am dedicat exclusiv experiențelor și interacțiunilor de natură culinară oferite atât grupurilor private și corporate interesate de noi descoperiri în universul gustului, cât și celor care au dorit să afle tehnici și metode noi, utile în propriile bucătării sau în acelea în care lucrează. Într-o ordine generată de numărul proiectelor dar și de nivelul lor de bugetare, topul celor mai importante tipuri de activități desfășurate până acum la Taste Learners arată astfel:

• Demonstrații, ateliere și exerciții de echipă cu grupuri predefinite din diverse companii cu alt domeniu de activitate decât cel culinar. Clienții Taste Learners au ales fie o experiență culinară de degustare, fie una activă, implicându-se direct în prepararea unuia sau mai multor feluri incluse în meniu. Am avut proiecte în care lucrul în echipă și înțelegerea mecanismelor de lucru ale unei bucătării au reprezentat elementul – cheie al activității, dar au fost aproape la fel de multe situațiile în care clienții noștri au ales să descopere, să vadă un bucătar în timpul activității, într-o formulă relaxată, ce a lăsat loc discuțiilor detaliate despre tehnici și ingrediente.
• Activități de producție vizuală și ateliere realizate în beneficiul mai multor branduri importante de pe nișa culinară, dar și de pe niște colaterale. Filmări, demonstrații și ateliere susținute de mine, inițiatorul proiectului Taste Learners, dar și de bucătari invitați sau endorseri tradiționali ai brandurilor cu care colaborăm.
• Demonstrații și ateliere dedicate publicului larg, compus atât din amatori, cât și din profesioniști în domeniul culinar. Organizate după o tematică generoasă, aducând pe masa de lucru subiecte de interes pentru mai multe categorii de bucătari, studioul a găzduit în câteva rânduri până la 30 de participanți.

Vă spun toate astea pentru a putea concluziona că ne adresăm unui public activ și conștient în ceea ce privește calitatea preparării și a ingredientelor prezente în alimentația sa, fie că vorbim despre consumul zilnic, fie că ne referim la ocaziile speciale, dedicate experiențelor noi și descoperirilor.

De aceea, am decis ca până la finalul anului 2016 să construim o rețea de furnizori permanenți ai studioului Taste Learners, în majoritate locali și pe cât posibil certificați ca producători de mâncare curată. Vreau să lucrez doar cu acei producători care îmi vor putea arăta fără niciun motiv de teamă unde și cum trăiesc animalele pe care le cresc și în ce condiții sunt ele sacrificate și depozitate, cum produc lactatele, de unde aduc peștele, cum lucrează pământul din grădini sau cu ce stropesc fructele din pomi.

În consecință, selectăm producători – furnizori permanenți pentru următoarele categorii de ingrediente:

• Păsări de curte – pui, găină, cocoș, rață, gâscă, curcan, bibilică, prepeliță
• Ouă – găină, rață, gâscă, prepeliță.
• Carne de porc, oaie/miel, capră/ied, iepure, organe, produse derivate
• Lactate – lapte proaspăt, unt, smântână, diverse tipuri de brânză și produse derivate
• Legume, plante aromatice și fructe proaspete și/sau deshidratate/conservate, în funcție de sezonalitate
• Făinuri diverse (grâu, porumb, orez, cartof, hrișcă, secară etc.) cu certificare.
• Miere, cacao, cafea, vanilie, fructe oleaginoase crude, mirodenii uscate, extracte naturale etc.
• Vânat, pește și fructe de mare proaspete sau congelate în condiții verificabile și certificate.

Nu garantez și nu sunt interesat de volume mari, dar putem asigura viitorii noștri furnizori de câteva avantaje.

• Plăți la achiziție și la termene rezonabile
• Promovarea produselor către un public relevant și, în timp, creșterea volumelor comandate
• Prezentări detaliate ale produselor și furnizorilor în mediul online
• O secțiune dedicată acestor furnizori pe site-ul Taste Learners.
• Lobby permanent și recomandări de achiziție în rândul altor parteneri cu activitate relevantă în domeniul culinar.

Pentru propuneri, detalii, sugestii și orice altceva credeți că am uitat să menționez, vă invit să lăsați un comentariu. Chiar dacă nu sunteți un producător, cultivator sau distribuitor de ingrediente de tipul celor menționate mai sus și doar știți unul și vrei să faceți o recomandare, nu ezitați să mă contactați. Pentru contact, vă învit să folosiți:

• adresa mea de mail – copolovici at gmail punct com
• pagina publică de pe Facebook – Viorel Copolovici
• pagina publică de pe Facebook a studioului culinar – Taste Learners
• dacă ne cunoaștem, pe contul personal de pe Facebook sau la telefon

După absolvirea Le Cordon Bleu și întoarcerea de la Londra, am avut două luni pline. Un proiect de consultanță la Pitești, o serie de training-uri culinare cu o echipă de ingineri de chimie alimentară la Sibiu, o cină cu un grup corporate de 25 de persoane în București, o alta cu board-ul unuia dintre cei mai importanți producători de bere la Gura Siriului, un eveniment măricel cu Asociația „Berarii României” la Palatul Parlamentului, câteva proiecte private și, peste toate, întrebarea stăruitoare din toate părțile: „Vei mai organiza ateliere culinare? Când reiei cursurile?”

Am realizat că, pe termen mediu, activitatea mea va fi mult diversificată. Lângă experiența spectaculoasă a procesului de învățare prin care tocmai am trecut, aveam nevoie de o bază tehnică și un spațiu care să mă ajute „să joc” la un alt nivel pe o piață abundentă în oportunități tocmai prin prisma lipsurilor ei de toate felurile. Știam sigur că nu vreau un alt restaurant în care să petrec șaisprezece-optsprezece ore pe zi și care, în felul acesta, să-mi limiteze drastic opțiunile profesionale și viața în general.

Așa că am optat pentru un spațiu multifuncțional, care să-mi permită o arie mult mai mare de proiecte diverse, toate în domeniul culinar. Taste Learners reprezintă, de luna aceasta, o nouă formulă. Alături de Küppersbusch România, am creat un punct de întâlnire al versatilității capacităților mele actuale cu tehnica de înalt nivel în domeniul bucătăriilor de lux. Aproximativ o sută de metri pătrați, într-o clădire nouă de birouri în București, la câteva minute de Piața Victoriei, utilați complet și amenajați exact în sprijinul versatilității despre care vă spuneam. Casa cea nouă îmi permite în primul rând să gătesc mai mult, mai bine și mai divers decât într-o bucătărie obișnuită, de spațiu locuibil, dar la Taste Learners se vor întâmpla de-acum mult mai multe:

• Ateliere demonstrative open cu degustare, pe teme predefinite (ingrediente, tehnici, bucătării etnice, cofetărie, preparate speciale etc.) pe care le voi susține atât eu cât și bucătari și cofetari formatori rezidenți ai proiectului Taste Learners sau invitați speciali din România și din afara granițelor. Specialiștii culinari români și străini capabili să împărtășească din propria experiență, foștii mei colegi de la Londra sau formatorii mei din școală vor putea deveni lesne mentorii acelora care doresc să fie mai buni în bucătărie. La acest tip de ateliere putem primi până la aproximativ 30 de participanți.
• Ateliere practice urmărind aceeași tematică amintită mai sus, cu până la zece participanți pentru început, capacitate pe care intenționăm să o extindem pe termen mediu. Asta înseamnă că fiecare dintre cursanți va beneficia de spațiul său de lucru, plită dedicată și set de ustensile pentru execuția preparatelor din curs.
• Sesiuni culinare live pentru grupuri predefinite (practice, demonstrative sau doar degustări) dedicate atât companiilor în căutare de activități pentru programele lor de resurse umane, cât și inițiatorilor privați ce doresc să-și ofere noi experiențe. Valențele de spațiu experiențial culinar fac din Taste Learners o potențială gazdă pentru interacțiuni de foarte multe feluri, având în centru gustul și gastronomia în general.
• Demonstrații tehnice și degustări organizate de producători sau distribuitori de ingrediente și aparatură, pentru publicurile lor predefinite – bucătari, antreprenori, jurnaliști, grupuri de referință etc.
• Filmări și ședințe foto cu subiect culinar (filme de prezentare, producții publicitare, producție de conținut pentru televiziune și online etc.). Bucătăria propriu-zisă beneficiază de un spațiu generos pentru amplasarea aparaturii aferente unor astfel de activități și pentru filmări în mișcare, iar spațiul de lucru – dotările tehnice și mobilierul – sunt mai mult decât foto/telegenice.

Pe 19 decembrie punem la cale o zi cu patru demonstrații pe teme complementare, cu durata de două ore, susținute de patru invitați diferiți. Pe scurt, demonstrațiile vor fi despre piese și tăieturi din carne de vită și porc dedicate preparatelor speciale, bomboane de ciocolată preparate acasă, utilizarea tehnicii „sous vide” la tine în bucătărie, fără aparatură sofisticată și un preparat spectaculos dintr-o pasăre întreagă, mai mult decât potrivit pentru o masă de sărbători în familie. Voi comunica detaliile în scurt timp pe tastelearners.ro, dar e bine să știți că avem acum posibilitatea de a găzdui aproximativ 30 de participanți pentru fiecare dintre sesiuni. Veți avea opțiunea de a participa la oricare dintre ele, dar pregătim și o formulă de preț redus dacă intenționați să petreceți întreaga zi alături de noi. Toate la timpul lor.

Deocamdată nu vă arăt poze, încă lucrăm la amenajare și prefer să vedeți ceva când vom fi gata cu această primă etapă.

Mi se întâmplă rar spre deloc să-mi placă de mine în poze sau în imagini filmate. Cu siguranță nu sunt vreun telegenic și probabil că ăsta e unul dintre motivele (e drept, secundare) pentru care nu prea mă mai dau în vânt după ideea de a-mi pune farfuriile în video. Dar de data asta mi-a plăcut foarte foarte mult tot ce s-a întâmplat în platoul de filmare de la „Sănătatea în bucate”. Pentru că Marius Tudosiei conduce lucrurile cu aceeași relaxare de acum câțiva ani, când s-a apucat de treaba asta.

Cu siguranță s-a schimbat ceva și în felul în care abordez eu contentul culinar în fața camerelor de filmare. Cred că sunt mai puțin demonstrativ, că mă zbat mai puțin să fiu un entertainer și că baletul meu culinar în lumina reflectoarelor e, în sfârșit, mai natural și mai puțin ostentativ. Mă bucur tare mult de invitația lui Marius și de ce a ieșit până la urmă. Preparatele îmi sunt familiare din școală, unul dintre ele a reprezentat interpretarea mea liberă asupra unui aperitiv în examenul de absolvire, dar cred că dezvolt o relație din ce în ce mai stabilă în bucătărie cu prepelițele, bibilicile și, în general, orice pasăre care are potențialul de a ne mai îndepărta de inexpresivul și din ce în ce mai banalul pui de combinat.

Să vă uitați și acum, dar să vă uitați și la alte episoade ale aventurii lui Tudosiei, că merită și sunt frumoase tare.

Când ceva se chinuie să se întâmple şi parcă fiecare pas către un eventual deznodământ fericit e blocat de nenumărate întâmplări potrivnice, toate semnele spun că acel ceva nu trebuie să se întâmple. Nu e superstiţie, nu e fatalism, nu e spirit mioritic, e felul în care Universul îţi transmite că trebuie să mai aştepţi, să faci un pas înapoi pentru că adevărata oportunitate nu a sosit încă. E pe drum, va ajunge la tine, dar nu e aceasta la care te uiţi tu acum şi pe care te dai în dos şi-n cap ca s-o faci cu tot dinadinsul să se împlinească.

În afară de campania de pe Realitatea TV din 2009, în care am filmat vreo 40 de clipuri în vreo şase zile (toate cu o singură tigaie pentru că doar aceea mergea pe plita cu inducţie, un OZN în România la acea vreme) în beneficiul unui lanţ de magazine alimentare, proiect care oricum s-a născut cu mare chin şi de pe urma căruia „gazda” filmărilor se plânge şi azi că a rămas neplătită de „producătorul-mijlocitor”, televiziunea a fugit de mine ca Aghiuţă de cădelniţă. Neluând în calcul capitolul „Masterchef”, istorioară pe care o trec la „greşeli strategice asumate”, vă povestesc mai departe trei momente în care „n-a fost să fie”.

Înduioşătoarea.

Nu mai ştiu în ce fel, aflu despre un casting. Aveam deja restaurantul, deci o producţie TV ar fi picat la ţanc pentru continuarea transferului de notorietate în eventuală creştere, dinspre mine către business. De prisos să vă aduc aminte că, în România, televiziunea face în continuare minuni când vine vorba de notorietate.

Şi mă duc la casting. Filmez într-un apartament de bloc, cu o tanti care se văicăreşte că n-are habar de bucătărie, se minunează toată când îi toc un morcov şi îi curăţ un peşte care cam puţea, îi povestesc, gesticulez, îi cânt, o iau la dans… „Formatul”, aveam să aflu, era cam aşa: în „familia Xulescu”, unul dintre membrii familiei se crede un bucătar desăvârşit şi nu e. Îşi chinuie apropiaţii cu experimente înfricoşătoare, preparate de neatins etc. Una dintre „victime” îl contactează pe „bucătarul salvator” care intervine şi rezolvă problema.

Câştig castingul. Să veniţi să discutaţi cu doamna producător despre condiţii şi termeni! Aveam de scris toate reţetele utilizate în prima tranşă de (parcă) şase episoade (liste de ingrediente, instrumentar şi metoda de preparare), de filmat la cumpărături cu personajele, de filmat reacţiile mele în faţa secvenţelor filmate „cu camera ascunsă” în „casa subiecţilor” şi apoi de filmat intervenţia în sine. Bugetul – derizoriu. Onorariul – la mişto. Personajele – fake. Canalul de difuzare – pe fundul clasamentului de audienţe. Măcar dacă facem treabă bună ne mutăm cu producţia la alt canal (pentru care tu produci deja)? Nici gând, eu îmi respect clienţii.

Bine, fie. Pur şi simplu voiam pe TV, voiam să capăt experienţă. Am o singură condiţie, măi doamna producător: date fiind toate dezavantajele enumerate deja şi mai ales valoarea penibilă a onorariului, plăteşti şi matale în două tranşe, una la început, ca să cimentăm intenţia, şi una înainte de producţia ultimului episod din serie, ca să nu ne căutăm rătăciţi după aceea? Nici vorbă! Pe mine canalul mă plăteşte la Y zeci de zile de la difuzare, am şi eu de plătit salariaţi, am şi eu dări la Stat, înţelege-mă şi pe mine, ce Dumnezeu… Eu te înţeleg, aproape că mi se rupe inima când îmi dau seama ce de probleme ai, dar nu suntem parteneri la compania ta de producţie. La revedere! Au refăcut castingul, producţia s-a făcut cu un domn absolut ok, pe care-l cunoşteam, s-a difuzat scurt şi a murit subit.

Proiect mare, bugete mici.

Prin bunăvoinţa unui prieten bun, şef de proiect, îl întâlnesc la o ciorbă pe Regizorul. Echipă simpatică, veselie, hăhăială la prânz, la local, din ce în ce mai des într-o vreme. Nu vrei tu să facem ceva la fabrica asta nouă, la care ne tot pregătim să emitem şi când om emite o să rupem fâş? Ba cum să nu?! Hai să filmăm un pilot, Jupânul vrea o pastiluţă culinară în programul de dimineaţă. Stabilim ziua şi ora cât să nu perturb programul bucătăriei, ne punem de acord despre ce gătim şi dormim bine cu o noapte înainte.

De dimineaţă, pe la 07:00, vine echipa. Două microbuze cu oameni şi scule, ma’ frend! Două camere fixe, una mobilă, un GoPro, potop de lumini, vreo trei tehnicieni şi un regizor. Era să întreb dacă o facem live. Şi dă-i, şi luptă, fă frumos, dă-te simpatic, flutură tigăile, vorbeşte rotund, fâlfâie genele, pune GoPro-ul pe fundul tigăii, în frigider, pe mâner, toarnă smântână peste el… O oră au pus lumini şi au fixat camere, o oră şi ceva am filmat. Produs finit – maximum trei minute, după cum era comanda.

Am auzit (n-am văzut) că finitul a ieşit absolut senzaţional. Se vizionează şi se dă verdict: da, facem! Dar nu numai asta. Facem astea scurte, cinci pe săptămână, plus una de o oră, săptămânal, cu invitat. Laser, frate! Prelungim bucătăria, suplimentăm şi retehnologizăm aparatura, avem bani, vrea Jupânul, i-a plăcut ireparabil de tine, facem treabă! În afară de asta, să zici ce bani vrei tu pentru toată treaba.

Păi vreo 20 de-alea mici plus vreo 4 de-alea mari pe lună… E ceva de muncă, e ceva efort, e şi spaţiul meu, e şi deranj, e şi timp… Ştiam şi că „proiectul” general stătea pe un adevărat morman de bani, investiţia era de-a dreptul surprinzătoare. Face ATÂT. Imposibil! Îţi dăm un sfert din ATÂT. N-am cum, vreau minimum 3/4. Nu se poate mai mult de un sfert. La revedere! Producţia s-a făcut cu un alt cunoscut al meu. În primul an de emisie s-a filmat chiar la el în sufragerie. În apartament. La bloc.

Avem o problemă.

Recent. Mă sună un prieten drag. Bă, avem o problemă. Mai ştii pilotul ăla pe care l-am filmat noi când erai tu hămesit să ieşi pe sticlă? (o prostioară frumos făcută, într-o bucătărie de împrumut, filmată cu el şi cu un prieten de-al lui pe săru’mâna şi cu un invitat foarte special pentru mine pe-atunci, treabă pe care n-am reuşit s-o vindem nicicum) Sigur. Vreau să te vând pentru o producţie nouă, canal bun, dar trebuie să-i arăt Ilustrei ceva cu tine.

Păi bre, aia e filmată acum vre trei ani, s-au schimbat datele problemei… Nu-i panică, man! Vreau să le arăt că tu poţi să şi găteşti, să şi vorbeşti. Au făcut deja două episoade – pilot, cu un celebru. E simpatic, îl ştie lumea, vorbeşte bine, problema e că…nu prea-i iese pe farfurie… Aha…adică stă prost la plating? Nu, mă! Nu poate să gătească şi să vorbească în acelaşi timp! Fugi, că nu te cred! Jur, pepuşe! Au stricat două zile de filmare şi n-au avut ce alege. Bine, arată-le…

Mă sună după două zile. Bă, nu facem… Ata ete, nu moare nimeni… Dar cum au rezolvat? Cică o fac cu celebrul, se pare că a reuşit să pună ceva pe farfurie până la urmă… Producţia s-a făcut, dar nu cu celebrul şi nu la TV.

Nu mai ard să fiu la televizor. N-aş refuza niciodată o propunere concretă, pentru care să fiu potrivit, care să se întâmple în condiţii clare şi în care să identific avantaje reale. Dar nu caut o astfel de propunere. Mi-am aşezat în altă ordine priorităţile şi, între timp, nu mai consider televiziunea o treabă atât de tentantă. Sunt conştient de avantajele aduse de expunerea TV, însă nu mi se mai pare nici o condiţie şi nici o certificare a eventualului succes.

Anul trecut, când Gordon Ramsay a anunţat oprirea producţiei formatului „Kitchen Nightmares” după 12 sezoane în Marea Britanie, 7 sezoane în Statele Unite, 10 197 de înjurături (conform GR) şi 30 de teritorii străine în care fusese produs local,  iconicul bucătar furibund a adăugat că formatul fusese cel mai important motor al carierei sale din ultimii zece ani.

Deşi sunt un admirator şi un deferent discipol culinar al uncheşului Gordon, KN, în preproducţie şi în curând difuzat şi în România, pe Pro TV, mi s-a părut dintotdeauna cea mai plicticoasă şi mai de neprivit producţie semnată de el.

Formatul. Pentru cei cât de cât familiarizaţi cu peisajul formatelor cumpărate sau copiate în ultimii ani de casele de producţie şi canalele TV româneşti, Kitchen Nightmares e un fel de „Curat Murdar” meets „Salvaţi de bucătar” meets „SOS salvaţi-mi casa!” meets „Hell’s Kitchen” meets „Dădaca” meets „Surprize, Surprize!” meets „Poftiţi pe la noi!”. Pentru aceia cărora titlurile de mai sus nu le spun nimic, structura pe care fiecare episod din KN o respectă cu religiozitate arată cam aşa.

• Ramsay (bucătarul) ajunge în localitatea/cartierul în care există un restaurant/bistro cu probleme. Povestea spune că a fost chemat de proprietarul sau managerul business-ului, de o rudă etc.
• Ramsay descinde în local, care de obicei arată nasol, fie auster ca un cavou, fie împopoţonat şi kitsch. E întâmpinat de obicei de persoana care „l-a chemat”. Consultă meniul, care de cele mai multe ori este enorm. Cere detalii despre cele mai vândute preparate din meniu şi, în general, comandă minimum 4-5 feluri.
• Ramsay primeşte pe rând farfuriile comandate (reacţii în bucătărie la primirea comenzilor), nimic nu e bun, farfuriile arată teribil (planuri-detaliu cu atrocităţi necomestibile). Ramsay e dezgustat, verdictele şi reacţiile îi sunt comentate în bucătărie.
• Ramsay se ridică de la masă şi cere să se vadă cu bucătarul. De obicei aliniază toată echipa restaurantului şi îşi exprimă dezgustul. Aici, în general, încep să apară primele informaţii despre un alt punct-cheie al formatului: conflictul intern care e, de fapt, motivul pentru care afacerea nu funcţionează. Proprietar – bucătar, proprietar – manager, manager – echipă, tată-fiu, mamă-noră etc.
• Ramsay intră în bucătărie şi în depozite. Invariabil, planuri-detaliu cu jeg, materii prime expirate, carne verde, semipreparate congelate, pereţi scorojiţi, gândaci, şoareci morţi, rude congelate etc. Exclamaţii, onomatopee, înjurături, dezgust, lacrimi.

• Ramsay face curat în bucătărie („cu mânuţa lui”), stă de vorbă cu publicul din vecinătate, adună informaţii, oblojeşte văduve deznădăjduite şi admonestează bucătari nesimţiţi, înjurături, lacrimi. Rezolvă conflicte, repară familii învrăjbite, redecorează localul şi retehnologizează bucătăria cu mânuţa sponsorilor (uau! nu-mi vine să cred! îmi place enorm cum aţi schimbat! habar n-aveam că mie de fapt nu-mi plac carpetele cu răpirea din serai!), face (de obicei peste noapte) un meniu nou şi convinge vecinii „să mai acorde o şansă” locului tocmai „salvat”.
• „După un timp”, Ramsay revine (pentru că avea drum prin zonă) în localul respectiv, unde totul e ca în Paradis – toată lumea munceşte cu spor, clienţii sunt mulţumiţi, bucătăria e impecabilă, frigiderele gem de marfă proaspătă, nimic nu se congelează, datoriile la bancă sunt măcar în curs de a fi plătite, viaţa e frumos.

Dincolo de facilul consumabil şi de scârboşeniile generatoare de audienţă pe alte meleaguri, îmi dau voie să-mi pun câteva întrebări despre cum se vor întâmpla lucrurile în varianta românească.

1. Ce proprietar de cârciumă din România va fi de acord să-şi arate jegul, putreziciunile şi izmenele în faţa unei audienţe care, cel puţin teoretic, îi conţine măcar pe câţiva dintre aceia care în trecut au mâncat acolo? La ce riscuri şi măsuri coercitive legale te expui când accepţi un astfel de joc şi cât de tentant trebuie să fie preţul propus de producători?
2. Cât de vizibilă va fi „pe sticlă” înlocuirea unor business-uri reale cu nişte făcături regizate în cazul în care „înscrieri a rond pro tv punct ro” va aduna o recoltă prea subţire de înscrişi voluntari? În condiţiile în care pe toate celelalte canale TV din România se difuzează de ani buni acest tip de „reality show” cu personaje fictive, cred că abordarea unei astfel de strategii de către Pro TV ar îndepărta ireperabil mulţi susţinători ai acestui brand-cult.
3. Dat fiind faptul că „Hell’s Kitchen”, un alt format pseudo-culinar de televiziune, bazat pe înjurături, isterie, personaje şi secvenţe dizgraţioase, a creat un precedent ca eşec de audienţă şi popularitate în România, de ce ar alege Pro TV o experienţă similară?

Peste jumătate din „cazurile” prezente în producţia originală a formatului Kitchen Nightmares au dat faliment ori s-au închis pur şi simplu la relativ scurtă vreme după difuzarea episoadelor în care au fost „salvate”. Unul dintre foştii protagonişti ai seriei s-a sinucis din cauza problemelor financiare, la trei ani după difuzarea episodului în care a fost „salvat”, moment la care datora băncilor aproximativ 80,000 de dolari.

Voi aţi hrăni un câine cu mâncare pentru pisici? Aţi încerca să convingeţi un leu să aleagă o salată în detrimentul unei pulpe întregi de viţel? Cam asta pare să fie „noua” strategie a minţilor slave din Pache Protopopescu. La finalul anului trecut am înţeles din nişte promo-uri că Pro TV va difuza în ianuarie o telenovelă turcească. Nu ar fi fost prima, apetitul noilor diriguitori ai trustului Pro pentru astfel de producţii şi-a făcut simţită prezenţa de anul trecut.

Da, dar am aflat după aceea că respectiva serie va fi difuzată ÎN PRIME TIME, adică la oră de maximă audienţă, adică la 20:30. Şi asta chiar de lui până vineri, sâmbăta fiind rezervată, la aceeaşi oră, pentru „Las Fierbinţi”, o producţie pe care, oricât mi-ar fi de simpatică, mi se pare de-a dreptul sfidător s-o programezi sâmbătă seara. Ei bine, astăzi mi s-a desluşit enormitatea, iar explicaţia mi se pare mai năucitoare decât însăşi decizia de programare: creierele cesnaviciate intenţionează să difuzeze pe Pro TV doar primele episoade ale serialului pentru casnice, ulterior mutând difuzarea producţiei pe Acasă TV.

De acord, Acasă TV e cam în derivă, respirând greu cu redifuzări şi fără producţii locale noi. De acord, în general până spre 15 ianuarie consumul de televiziune e mai redus, sunt destui care au legat zilele libere de Crăciun şi Revelion cu un concediu de două săptămâni. Dar oare ce studii relevă o asemenea confuzie între tipurile de public ale celor două canale care de atâţia ani cel mai bine au ştiut să-şi definească, reitereze şi consolideze permanent poziţionarea pe piaţă?

Dacă MTV şi Taraf TV ar aparţine aceluiaşi trust, cum ar fi să difuzezi pe MTV primele episoade din noul serial culinar (că tot nu mai e vorba despre bucătărie) realizat de Guţă? E ca şi cum ai presupune că pe MTV stau prea mulţi cocalari care ar merita să-şi bage minţile în cap şi să treacă pe Taraf, care le e dedicat. Promotion-ul între canale cu public complementar e cu siguranţă o strategie utilă, însă genul ăsta de „pescuială” cu content difuzat în prime time mi se pare mai mult decât o exagerare dăunătoare pentru publicul de pe canalul – locomotivă şi derutantă pentru publicul celuilalt.

Premisă 1. Pe parcursul carierei sale în CME, Adrian Sârbu a jucat de mai multe ori cartea „ori ca mine, ori mă car”. Cu tot cu oamenii înfipţi adânc în structurile colosului media şi, mai ales, cu o garnitură consistentă de vedete care, indiferent cât ar fi cumpărat CME din operaţiunea de televiziune şi entertainment a grupului, nu erau legate de glie din punct de vedere juridic. Au existat mai multe momente în care campaniile zvonistice despre plecarea lui AS din CME sau despre „concedierea” lui, cum visau jilav unii şi alţii, se încheiau cu o promovare sau măcar cu o consolidare a poziţiei sale în companie şi uneori cu mărirea pachetului de acţiuni. Dată fiind structura economică de „roată jidănească” în care până şi filtrele de cafea aveau o firmă independentă prin care colaborau cu gurile colaboratorilor trustului (şi ele, gurile, pe câte o firmă de sine stătătoare fiecare în parte), se vorbea chiar despre situaţia hilară în care, dacă AS ar fi strigat adunarea într-o zi, CME ar fi rămas cu o licenţă de emisie şi…cam atât.

Maria Apostol, director comunicare şi branding Antena 3.

Premisă 2. Natural şi organic vorbind, oamenii care au făcut ca Pro TV să existe în ultimii douăzeci de ani nu pot performa pentru Intact. De-a lungul istoriei, capacitatea oamenilor de a rezista acolo, de a rămâne şi de a-şi continua treaba indiferent de nemulţumiri sau frustrări a avut întâietate şi a fost uneori mai apreciată decât orice altă competenţă. Între Pro şi Intact pur şi simplu nu pot exista comparaţii când vorbim despre energiile creative sau despre implicarea oamenilor în ceea ce au de făcut. În jurul lui Adrian Sârbu, oamenii în general se simt inspiraţi şi motivaţi (uneori natural, uneori de frică) să-şi depăşească limitele. În jurul familiei Voiculescu şi a vătafilor lor cu simbrie, oamenii doar se gudură. Media Pro nu a şcolit mercenari, stau mărturie multele eşecuri ale acelora care au crezut că pot duce „zestrea” căpătată în Pache, la Buftea sau în Gerota prin alte companii.

Teorie. Antenele înghit de prin martie cam tot ce a avut vreodată legătură cu Media Pro. Sigur îi costă gros, dar nu pot rata asemenea ocazii. După ani de zile în care au privit cu jind peste gard, au acum şansa să-i „ia” pe cei mai buni, adică exact pe aceia cărora le-au respirat eşapamentul ani şi ani de zile.

Pro TV arată din ce în ce mai rău şi tare mi-e teamă că în toamnă cifrele vor fi jalnice. ID-urile de post sunt de un amatorism demn de Tele7 ABC, promo-urile nu mai au nimic din glanţul spiritului PRO, apar poze şlempete cu noile vedete, iar vechile vedete au liber la împrumutat imaginea pentru supermarketuri şi chiloţi ieftini. Cei desemnaţi să gestioneze comunicarea „noului” PRO sunt un om de producţie şi un marketer de bere probabil strălucitor pentru piaţa de profil, dar cu siguranţă nu pentru liga Pro TV.

Dacă Cesnavicius (vechilul instalat de CME la cârma Pro TV pe 1 decembrie 2013, „de ziua naţională a Pro TV”) duce staţia în cap în următorul an, iar vechile „structuri” din PRO vor împânzi între timp toată roata de caşcaval de la Intact, cum ar fi să răscumpere Adrian Sârbu Pro TV pe un preţ mult sub cel la care a vândut, atunci când CME se va vedea obligat să-şi strângă catrafusele? Şi dacă AS ar suna atunci adunarea tuturor acelora care astăzi îşi vând serviciile în Antene, oare ce credeţi că vor face ei? Hehehehe…

S-a născut o noţiune. Va face carieră.

Aşteptăm cu sufletul la gură noul shtow culinar, acum sub auspicii speciale :p