Carcalacul de HORECA

miercuri, 14 ianuarie, 2015 la 1:59 pm

Să fie un individ solitar? Să fie o întreagă specie? Eu îl tot văd de ceva timp prin Bucureşti şi, la ce figură comună are, nu ştiu dacă e de fiecare dată acelaşi sau dacă, într-adevăr, a puit şi s-a multiplicat ameninţător, riscul epidemiei fiind deja iminent. Dar măcar îl putem identifica prin semnalmente generale, astfel încât să putem ţine aproape tubul de insecticid, în caz că ne iese în cale. Iată, aşadar, profilul lui Carcalacus Horecaus.

carcalac

  • Ştie pe toată lumea. Sau cel puţin încearcă să ne convingă de asta plantându-şi pozele cu personaje mai mult sau mai puţin importante ale industriei şi nu numai. Cel mai sigur e să facă poze cu toţi cei aflaţi la un eveniment, din care să le trieze apoi pe acelea care crede el că-i slujesc la relevanţă. Important e ca personajele să fie la televizor, să fie cunoscute, să aibă şi nişte bani în conturi…
  • Încearcă să treacă drept prietenul tuturor, însă nu se sfieşte să bârfească gros de fiecare dată când are o nouă răfuială personală. E galant şi atent atâta vreme cât are un interes, cultivă şi năvăleşte brutal cu aprecieri peste aceia care-i servesc scopuri financiare sau de imagine.
  • Se foloseşte cu bună ştiinţă de sărăcia duhului celor care au timp să-l asculte, neratând nicio şansă de a ponegri orice şi pe oricine nu-i intră în graţii sau prezintă vreo ameninţare concurenţială pentru aceia la uşa cărora slujeşte episodic.
  • Înţelege concurenţa şi regulile ei onorabile la nivel de Berceni (glume cu degete în nas şi palme după ceafă) atunci când se lipeşte, temporar şi pe simbrie, de câte un local despre care mai apoi spune că l-a salvat de la faliment. „Mai apoi”, adică după cele câteva luni la finalul cărora de obicei prietenia se termină urâţel. Nu se sfieşte să vorbească de rău foşti angajatori sau colaboratori de îndată ce nu mai lucrează cu/pentru ei. În ritmul ăsta, „concurenţa” stuchită în mod repetat restrânge drastic opţiunile unor viitoare angajamente, carcalacul nutrind răzbunări de dimensiuni galactice şi stuchind mai abitir. Uneori „fondează” asociaţii sau proiecte care în general nu produc mai nimic.
  • Se erijează în fin şi intim cunoscător al bucătăriei şi serviciilor de restauraţie, deşi atunci când are şansa să-şi administreze propriul business de profil (câteva luni, că e greu şi oricum nu-i place) congelează aripi de pui şi rasol de vită FIERTE, ca să-i fie mai uşor la meniul halucinant, conţinând şi Ossobucco „la comandă”, şi „aripicante” de tip fast-food.
  • Bate toba cu amănunte pe care le prinde din zbor, cu vârful urechii, pe la colţurile târgului, ca să demonstreze cât e de informat şi ce surse importante cultivă el prin lumea restauraţiei şi, eventual, a celebrităţilor. Altfel spus, „dă spoilere” ca să le arate spectatorilor de la teatru că el deja a citit piesa. Când nu e sigur, o dă ambiguu, ca să poată spune la final măcar „eu ştiam, oricum”.

Ar mai fi, dar mai studiez şi revin. Poate mai la concret dacă e nevoie.

Recapitulare

joi, 27 februarie, 2014 la 10:01 pm

Sunt oarecum surprins să văd că „Îndrăgostit de propriul trup” circulă şi generează puncte de vedere mai puternice decât alte însemnări pe care le-am scris în ultimele luni în legătură cu temele transformării mele conştiente şi cu subiectele pe care le închid pe traseul renunţării la frică, furie sau autosabotare. La drept vorbind, fiecare articol de blog e o alcătuire de sine stătătoare pentru aceia care ajung să-l citească. Subiectul trebuie să rezoneze prea tare cu momentul la care-l citeşti ca să ajungi să cauţi după articole precedente, care să-ţi ofere un background sau o imagine de ansamblu asupra legăturii dintre autor şi subiect. Desigur, un blog poate reconstrui la fiecare articol toată această imagine, îl poate lega de fiecare dată de articolele precedente, scrise pe aceeaşi temă, dar cred că m-a interesat prea puţin toată treaba asta. Dar pentru că uneori e bine să-ţi ajuţi cititorii să se aşeze într-un context chiar şi când e vorba de aparent efemerul scris pe blog, probabil că e timpul să fac o scurtă recapitulare.

rewind

  • 1975 Mă nasc dintr-o eroare în Piteşti, dintr-o mamă blonavă de astm bronşic şi tată necunoscut. Am un frate cu cinci ani mai mare decât mine şi o soră mai mare cu 19.  Până la trei luni sarcina e „o infecţie”. Din spusele celei care avea să-mi devină tutore legal, mama mea a făcut eforturi disperate să oprească sarcina în condiţiile în care avortul era interzis în România la acea vreme. Din aceeaşi sursă am aflat foarte devreme că sosirea mea pe lume a fost primită cu nemulţumire de toată lumea. Fratele meu: „Îl strâng de gât!!!”. Sora mea: „Fir-ar al dracului de broscoi! Dar-ar Dumnezeu să se nască mort!” :)
  • 1981  Mama mea face infarct în timpul unei crize puternice de tuse astmatică. Asist fără nicio putere la tot episodul, singur cu ea în casă. Bunica, mama ei, era deja imobilizată la pat la acel moment. Observ debutul crizei de tuse ca pe ceva obişnuit (mama mea tuşea tot timpul), aud somiera patului izbindu-se de perete din cauza convulsiilor, la fel ca în alte situaţii. Încerc să o ajut să găsească un număr în cartea de telefoane, e vorba despre nişte medicamente. Apoi nu mai mişcă. O scutur, o trag de mâini, o rog să se mişte. Chem salvarea, ies pe balcon şi strig, bunica ţipă, vin vecinii. Sora mea decide să devină tutore legal pentru mine şi fratele meu.
  • 1981 – 1994 Treisprezece ani în care se întâmplă toate astea şi multe altele. Sunt hrănit, îmbrăcat, dus la medici şi îngrijit pe de-o parte, bătut, batjocorit, înjurat şi blestemat pe de altă parte.
  • 1994-2005 Până prin 1998 continuu să primesc ajutor financiar periodic pentru studii şi chirie de la fostul meu tutore legal. Apoi, în virtutea inerţiei, pentru încă ceva timp. La schimb, continuă încercările de control de la distanţă asupra fiecărui pas pe care-l fac. Sunt pe rând asmuţit asupra fratelui meu („e un nenorocit, vrea să te lase pe drumuri!”) sau căzut în „dizgraţie” din cine ştie ce motive. Viitoarea mea soţie este considerată „o ţoapă”, familia ei este categorisită drept „de proastă condiţie”, iar tatăl său ridiculizat verbal pentru tupeul de a se fi îmbolnăvit de cancer. Închid orice fel de comunicare cu fostul meu tutore legal.
  • 2012 Decid că e momentul să mă repar, să îmi vindec furiile şi să mă împac cu mine. Cedez fratelui meu partea pe care o deţineam în businessul în care am fost acţionari egali doi ani şi jumătate. Divorţez după ce am decis de comun acord cu soţia mea că e momentul la care drumurile noastre se despart şi din punct de vedere notarial. Vindem apartamentul, acoperim creditul la bancă şi plec în Brazilia.
  • martie 2013 – prezent Fostul meu tutore legal află despre plecarea mea şi începe o adevărată campanie de insulte la adresa celor despre care ştiu că au o legătură cu mine.
    • Familia Câmpean primeşte mesaje mai întâi mieroase, apoi insulte şi acuzaţii mai mult sau mai puţin voalate.
    • Mama celui mai bun prieten este insultată şi batjocorită.
    • Iubita mea primeşte în scris ameninţări cu moartea, insulte şi „blesteme” chiar de ziua ei.
    • Tatăl ei este insultat în scris.
    • Alte cunoştinţe din România cu care sunt în legătură primesc mesaje în care li se spune că sunt dependent de droguri şi bolnav psihic. Pentru că expeditorului nu i se cântă în strună, respectivele persoane devin, la rândul lor, ţinta sarcasmelor şi insultelor.
    • Unul dintre  îndrumătorii iubitei mele primeşte la rândul său informaţii nesolicitate despre „problemele” mele şi „răutatea” ei.
    • Multe alte persoane sunt deranjate cu aceleaşi şi aceleaşi poveşti.
    • Persoana care se ocupă cu toate aceste activităţi creează un cont Facebook fals, cu numele meu, conţinând exclusiv postări insultătoare şi capturi după articolele şi postărilor de pe twitter şi Facebook ale mele şi ale iubitei mele. Apar acolo imagini trucate şi defăimătoare, injurii, admonestări „surde” la adresa celor cu care interacţionez în spaţiul virtual, insinuări şi referiri porcoase la adresa activităţilor noastre în derulare sau în plan. Reuşesc să conving Facebook să şteargă acel cont, dar pentru că decizia lor se referă doar la utilizarea ilegală a numelui şi nu la hărţuire şi insulte, „proprietarul” îi schimbă numele şi contul este repus integral în funcţiune. Măcar acum toate măgăriile apar sub numele adevărat al persoanei care le postează, iar cei care ajung din întâmplare acolo pot decide singuri care este „motorul” respectivelor demersuri.
    • Contactez în câteva rânduri, pe Skype, eu de fiecare dată, persoana care se face vinovată de toate aceste activităţi, cu un singur scop: rugămintea repetată în zeci de feluri de a ne lăsa în pace, de a înceta să-şi imagineze că se poate include în vieţile unor oameni care nu-şi doresc în niciun fel de contactul cu persoana dumisale. Este, de fapt, ceea ce această persoană îşi doreşte obsesiv, ca pe o formă nefirească de a obţine împăcarea cu sine însăşi. Încercările eşuează şi decid să închid acel coridor de comunicare.
    • Deţin dovezi scrise care susţin veridicitatea tuturor acestor activităţi şi tare mi-aş dori să nu am niciodată nevoie de ele.

Concluzii:

  • Există un mare cadou pe care l-am primit cu ocazia tuturor acestor hărţuieli şi insulte. Probabil că, fără ele, nu aş fi fost suficient de pregătit să lucrez cu adevărat cu furiile şi genunile pe care, chiar dacă decisesem să le vindec, probabil că nu aş fi găsit singur o formulă atât de utilă. Ca oglindă aproape fidelă a aceleia care m-a educat într-un spectru infinit al nedreptăţii, intoleranţei şi furiei viscerale, „calităţi” pe care mai apoi, ca matur, mi le-am cultivat ca pe alese apucături intelectuale, am primit în această perioadă exact ceea ce aveam nevoie pentru a putea să mă văd şi să mă curăţ mai bine.
  • Reacţiile mele de pe parcursul acestui proces au fost şi ele aidoma curcubeului, însă mă bucur să mărturisesc că nicio silabă din textele mele anterioare cu legătură la această temă nu au fost scrise sub vreo presiune de natură negativă. Am reuşit să parcurg acest drum fără absolut nicio urmă din tot ceea ce m-a guvernat mulţi ani: furie, victimizare, grandomanie, autosabotaj, lipsă de iubire de sine.
  • Mai mult decât atât, cu ajutor temeinic din foarte multe direcţii, fac eforturi să privesc empatic măcar către sufletul pe care pesoana despre care v-am istorisit a ales să-l chinuie şi să-l tortureze în interiorul individului care îşi ocupă existenţa cu toate acele mărunte activităţi lipsite de utilitate. Nu mă consider pregătit să iert şi în niciun caz să accept în apropierea mea o persoană care a decis să-şi atragă atâta energie negativă către sine şi familie sa prin fapte rău intenţionate, însă încercările prin care disociez sufletul de persoană mă ajută din ce în ce mai mult şi mai des să zâmbesc fie şi amar în loc să mă înfurii şi să răspund. Nu-mi iese tot timpul, dar măcar îmi pun în intenţie să funcţioneze.
  • Mi-aş dori să fie ultima oară când scriu despre asta. Sunt foarte multe planuri noi şi proiecte la care deja lucrez pentru revenirea în România, treburi care abia aştept să primească o formă potrivită pentru a putea să vi le împărtăşesc şi pentru a mă apuca practic de ele.

Alte personaje: vecinii maturi

sâmbătă, 19 octombrie, 2013 la 9:28 am
Calea Bucureşti

Calea Bucureşti

Cred că mulţi ani am spus cui a avut timp să audă că sunt două categorii de personaje pe care nu le suport în adevăratul sens al cuvântului: gardienii publici şi vecinii. Pe primii i-a generat sistemul administraţiei locale prin anii ’90. Concursul de admitere în rândurile celor care aveau să devină mai apoi „poliţia comunitară” prevăzuse două cerinţe: aspect fizic plăcut şi cunoştinţe de gramatică a limbii române. Majoritatea celor care ajunseseră mai apoi pe străzile oraşelor nu întruneau niciuna dintre cele două aşazise condiţii, dar mulţi purtau pistol, aparat cu şocuri electrice sau măcar spray cu piper (celebrul „şprei paralizant”). Au fost multe situaţii în care şi-au depăşit cu mult atribuţiile, unii ar fi picat din start cel mai ieştin test psihologic, erau aroganţi şi nu suportau rockerii. De-aici, diverse divergenţe. Per total, erau inutili, dar deranjau.

Vecinii, însă, au o poveste mult mai complicată. Viesparul de pe Calea Bucureşti ştia tot, afla tot, întreba despre tot şi bârfea tot. Şi nu numai atât. În multele apartamente închiriate în Bucureşti vreme de unsprezece ani habar n-aveam cine-mi sunt vecinii, iar descinderile mele la „asociaţie”, pentru plata utilităţilor, au fost de cele mai multe ori cu scântei. Când ne-am stabilizat în apartamentul închiriat cu rate la bancă a fost şi mai grav. Motivele aparente erau multe şi ar fi prea mult de povestit, însă baza lor era în vechea şi puternica mea repulsie pentru specia „vecin”, generată de cei optsprezece ani obidiţi la blocul 34. „Ce faci? De unde vii? În ce clasă mai eşti? Ce-ai în sacoşă? De unde ai cumpărat pâine? De ce ţipai ieri, pe la nouă seara? Ce-ai pe faţă? Te-a bătut domnişoara profesor?” Băgăcioşi? O, nu… Invazivi? La cote superioare, unii dintre ei. Personaje? Mină de aur…

La parter, pe scara mea, erau Gheboienii, Smadu şi Pătruţii. Gheboienii s-au mutat la un moment dat la ţară („unde le e locul, ale dracului de neamuri proaste!”) şi au fost înocuiţi de Stăneşti. Pe Gheboieni (cum sună „The Gheboyans”? :D) îi ţin minte puţin. Ea avea o voce înaltă şi lăbărţată, de soprană puţin surdă. Umbla îmbrăcată mai mult în capot şi ţin minte că era bătrână. El era foarte amuzant, mă prindea prin faţa blocului sua la scară şi mă gâdila, mă prindea în braţe şi îmi înroşea obrajii frecându-şi barba aspră de faţa mea.  Nici nu ştiam dacă să mă feresc din cauza usturimii sau să mă bucur de atenţia pe care mi-o dădea. Smadu (Smazii) erau şi ei foarte diferiţi ca şi cuplu. Ea era rezervată şi tăcută. El era ursuz când era treaz, roşu ca focul şi foarte zâmbăreţ când bea.

Era pescar înrăit şi, dacă nu avea timp să meargă la vreun loc serios de dat la peşte, îl găseai pe Podul Viilor, cu băţul direct în Argeş. Cred că şi prindea câte ceva, altfel nu pricep de ce ar fi prăjit peşte de câteva ori pe săptămână. Ştiam asta pentru că deschideau uşa d ela intrarea în apartament şi scara se umplea de fum şi de miros. Uneori plăcut, de cele mai multe ori nu. Asta avea să mă marcheze profund şi, de fiecare dată când am reîntâlnit obiceiul ăsta în alte părţi, am ripostat aşa cum se întâmpla în casa în care am copilărit: cu drăcuieli, cu insulte şi trimiteri la originile „ţărăneşti”, cu îndemnuri la întoarcerea contravenienţelor în mediul rural, „lua-v-ar dracu’ de ţoape!”) Pe Smadu îl terorizam toamna când, chiar dacă nu aveam habar de Halloween, făceam felinare din dovleci şi le bălăbăneam în dreptul ferestrelor lui. Într-o noapte a ieşit cu biciul la noi.

Despre Pătruţi am mai amintit în mare, în capitolul dedicat vecinilor tineri. Mama Pătruţ Avea un nume unic, Veana. Era muncitoare parcă la o fabrică de confecţii şi lucra în trei schimburi. Vorbea gâtuit şi cu accent. Tatăl pătruţ era maaaare, cu un cap enorm şi o chelie memorabilă. De la un timp a apărut destul de rar prin bloc. Cu Stăneştii, însă, am o poveste dementă. Stăneştii erau micuţi şi rotofei. Ea cred că fusese o mare frumuseţe, el nu. Ei nu mai ştiu cum i se spunea, era fumătoare de competiţie şi bârfitoare olimpică. El, Tataie Luţă, trecea drept un mutălău de performanţă. Sâsâit, voce mică, moţ la bască, servietă jerpelită şi pas săltat. Nu-l auzeai, nu-l vedeai decât rar. Mijea ochii parcă încercând să-şi amintească mereu ce voia să spună. La un moment dat, la noi, la apartamentul 5, a apărut un câine. Max. Pentru că stătea ore lungi singur în casă, închis între cele patru uşi ale holului de la intrare, pe Max îl apucau pandaliile şi lătra cât îl ţineau bojocii. Max a fost un căţel atât de chinuit din punctul ăsta de vedere, încât am decis să nu mai deţin un câine decât în momentul în care voi avea o curte şi mult timp cu el.

Dar să revenim la Tataie Luţă. Întâi s-a apucat să strângă semnături de la vecini pentru a convinge vreo autoritate că Max face viaţa comunităţii un calvar. Nu i-a ieşit. Apoi au apărut alte simptome. De câteva ori pe săptămână, pe casa scării apăreau rahat şi pipi. De cele mai multe ori pe la uşile altor vecini şi pe rândul principal de trepte (16 la număr), de la parter la etajul I, unde sălăşluiam noi, „Fam. Prof.” (aşa scria pe uşă). Deci Max. Băi, vecini, dar un câine nu face şi nr. 1 şi nr. 2 în acelaşi loc! Şi niciodată pe o suprafaţă tare, plană, deschisă! Şi dă-o-n Doamne iartă-mă, că miroase şi arată a rahat de om! Nimic. Tragedie comunitară. L-am prins într-o seară de pândă. Tataie Luţă a ieşit tacticos, în izmene, întâi până la uşa scării, să verifice dacă vine cineva. S-a întors în bârlog, a ieşit cu o oală de noapte cu ambele „materii” şi fleoşc! pe uşa Pătruţilor. Scandal, te-am prins, pune mâna pă el! S-a baricadat în apartament şi după câteva zile a început să răspândească zvonul că o să ne dea în judecată pentru calomnie. Nu ne-a dat, dar de fiecare dată când l-am mai văzut pe la bloc şi l-am prins singur mi-am jucat cu bucurie rolul demenţei de care mă acuza pe la bârfe. Mă făceam că-l muşc de nas şi îl înjuram macabru.

La noi pe etaj au fost întâi Ştefan, cu el ceva colonel de armată parcă. Nu mi-i amintesc prea clar. Călin erau şi ei foarte rezervaţi şi neobservaţi, mai puţin fetiţa lor, Cristina, căreia îi plăcea viaţa. Mi se spusese foarte devreme că face „chestii” cu băieţi şi îi acordam un interes special. Camera ei avea un perete comun cu a noastră şi mulţi ani am visat la o găurică prin care să pot avea acces în acel univers îngrozitor de tentant. Voiam să ştiu ce se întâmpla înainte să sară băieţii ăia pe geam de la etajul I când Martin, Domnul Călin, venea acasă inopinat. Într-o noapte mi-am făcut şi un dispozitiv cu oglindă, din tuburi de-alea pentru cornete. N-am reuşit să văd nimic, aşa că am scimbat oglinda cu un mic panou adeziv şi i-am furat ţigările de pe pervaz.

Tanti Lopi… Penelopa Negoiţă… Tiiii….ce de amintiri. Penelopi era foarte des la noi în casă. Dădea lecţii de bucătărie, de educaţie, de viaţă în general. Cafele şi tutun cât încăpeau între pereţii bucătăriei, câte o ţuiculiţă cu dărnicie uneori, poveşti şi bârfe cât trei telenovele de-alea serioase. Era inamicul meu declarat, probabil instruit să mă trateze cu scârbă şi dezaprobare de fiecare dată când îi cădeam sub ochi. Erau ochii care mă puteau spiona şi pe partea cealaltă a blocului, unde noi nu aveam ferestre şi mă pâra de fiecare dată cu abnegaţie şi înflorituri. Cred că se simţea oarecum responsabilă de educaţia mea şi uneori, la cafea şi ţuiculiţă, cred că trasa şi sarcini în direcţia asta. O auzeam povestind uneori chiar şi despre întâmplările din propria familie, despre beţiile consortului sau despre picanteriile fiicei sale, Rodicuţa. Am tras multe de pe urma pârelor cu care se înfiinţa la noi în bucătărie, uneori fără să bată la uşă. Intra direct dacă uşa nu era blocată.

La „trei” mi-o amintesc pe Doamna Uleia, care era tare drăguţă şi rezervată, îmi zâmbea de fiecare dată şi era printre puţinii vecini care nu mă tratau cu dispreţ. Cea mai puternică amintire cu ea m-a marcat prin ricoşeu pentru că nu eu am fost protagonistul, ci fratele meu, însă ricoşeul plesnea de fiecare dată măcar marginal. Stăteam într-o după-amiază în faţa blocului şi Doamna Uleia a venit de la serviciu, parcă să zic că era asistent medical la dispensarul unde eram arondaţi. Era la puţin de tot după ce murise Aura, mama mea, iar instrucţiunile erau clare: nu aveam voie să primim absolut nimic de la nimeni, pentru că orice gest de felul ăsta era din capul locului un semn de milă pentru „orfanii” care eram. Şi vecina ne-a oferit o ciocolată. Cred că o primise la dispensar, era atât de celebra ciocolată „chinezească”, în ambalaj alb cu negru, cu pictograme, şi staniol moale. Bună în draci. Şi fratele meu a primit-o. Cred că am mâncat-o împreună, dar el a ţinut să mărturisească despre încălcarea „legii”. A mâncat o bătaie memorabilă, cu făcăleţul de mămăligă adeseori ţintit cu precizie la coate şi în laterala exterioară a genunchilor. Să doară. Să ţină minte. Să nu mai facă. Să se jure că nu va mai primi niciodată nimic de pomană, „cerşetorii dracului”.

Tot la etajul acela era Popescu, profesorul de Geografie. Pâinea lui Dumnezeu. Vorbea atât de frumos, povestea atât de pasionat despre munţi şi vulcani şi oceane, dădea note atât de mari pe degeaba şi nu se supăra niciodată. O singură dată l-am văzut cu adevărat nervos, când a spălat singur rahatul de pe scări în vremea operaţiunii „Max” a lui Tataie Luţă. La noi în casă era privit cu suspiciune. Pentru că dădea note bune indiferent de situaţie, trecea drept un dascăl prost. La scara B era Doamna Zărnescu, mărunţică şi nu foarte guralivă. Mă întreba invariabil „Tu în ce clasă mai eşti?” şi „Ce mai face domnişoara profesor?”. Săndica avea multe pisici şi mirosea a casă cu pisici. Familia Ancuţa era destul de interesantă. El aparent mult mai în vârstă decât ea, un tip care tăcea mult şi cred că avea preocupări destul de savante. Ea – o fostă divă de urbe mică, planturoasă, cu păr vopsit negru, ochi albaştri, cu alură şi gesturi de artistă de operă. Acasă mi se spusese că fusese mare curtezană, că-i plăceau băieţii tineri şi asta era, desigur, foarte incitant pentru mine. O priveam cu poftă şi de fiecare dată încercam să-mi dau seama dacă în zâmbetul ei nu era şi vreo urmă de dorinţă pentru gânsacul rotofei, negricios şi zgăriat pe faţă care îi admira pe ascuns formele rubiconde.

Alin şi Cristina erau nepoţii unei alte familii de pe scara B. Pentru că treabuia să încep să-mi exersez cumva experienţa de agresor, Alin era de multe ori victima răzbunărilor mele de toate felurile. Îl băteam, îi luam jucăriile, îl scuipam şi în general îi făceam viaţa un calvar. Era mai mic, mai firav, mai credul decât mine, deci era perfect… Amândoi mă scoteau din cirulaţie numindu-mă „orfan”, realitate pe care cu cât o auzeam mai des acasă, cu atât mai tare o uram. La scara C era Gogoncea, spaima copiilor din curtea blocului vreme de câţiva ani. Straşnc apărător al „orei de linişte”, ne hăituia pe-afară, ne măscărea cum îi venea la gură şi, desigur, ne pâra „autorităţilor”. Cum la mine ştia că de fiecare dată se lasă cu omor, avea o preferinţă satanică să mă observe şi să mă raporteze. Doamna Arsenescu era profesoară de Română şi am făcut câteva zile d emeditaţie cu dumneaei înainte de admiterea la liceu. Până în ziua de azi îmi aduc aminte cu ruşine că într-o zi îmi miroaeau ciorapii atât de profund, încât biata femeie a deschis geamurile de la sufragerie în mai multe rânduri, privind oripilată la toţi cei trei şcolari, parcă încercând să identifice „sursa”.

Din blocul „din spate” merită să amintesc două exemplare. Teofilia (Teo), mama Lidioarei, şi ea un personaj al textului despre copiii de la bloc) era cealaltă vecină foarte apropiat, după Penelopa. Dimineaţa îşi anunţa viztita la cafea încă de când ajungea pe aleea din faţa ferestrelor, cu ţipăt prelung şi menţiuni evidente: „Hai că viiiiin! Am făcut cafeluţaaaa!/Ai făcut cefeaaauaaaa?”. În multe dimineţi m-am trezit în piţigăiala asta prelungită care-mi zgâria somnul. Nu avea importanţă dacă aveam sau nu treabă sau şcoală. Trebia să am. Trebuia să mă trezesc cât mai devreme, să nu cumva să dorm „ca o beşniţă”. Nici acum nu ştiu de unde vine apelativul ăsta rotund şi bulbucat, de o viaţă îl vizualizez ca pe o băşică păroasă, care trage pârţuri şi nu are nici cap, nici mâini, nici picioare, dar se deplasează foarte lent, cu o rostogolire abia sesizabilă.

Teo era şi ea o sursă de încredere pentru bârfele zilei şi lecţiile de bucătărie şi educaţie pe care le distribuia cu dărnicie. Dar nu venea doar în zori. Venea uneori şi noaptea, după zece sau unsprezece, şoptind sonor în faţa ferestrelor: „hhhhaaaaaai ţigăăăări? hhhhai că vhiiin la o ţigăricăăăăhhh!”. Şi venea. Dinu, soţul, era „sculer-matriţer” sau „vidanjeur” sau „strungar”. Deci nasol, din unctul de vedere al intelectualilor care eram noi. Şi nici cu Teofilia nu pricepeam exact care-i treaba pentru că, în ciuda prezenţei ei foarte des la noi în bucătărie, în răstimpuri era „fostă puşcăriaşă” şi cu siguranţă un om de nimic.

E posibil să fi ştiut nişte (multe) dedesubturi ale lucrurilor care se întâmplau sau se întâmplaseră la noi în casă, parcă să zic că avea o relaţie veche cu soţia lui Tata Mircea şi cred că uneori era bănuită de „disclosure” în ciuda aparentei prietenii. Mie mi se părea amuzantă, deşi era greu de suportat mai ales când „Lidioara a luat premiu, tu n-ai luat”. Uneori m-a ajutat aplanând scandaluri în desfăşurare, distrăgând atenţia cu invaziunile ei zgomotoase. Înclin să cred că tot ea a făcut oarecum rătăcit doarul meu de recrutare pentru că în anii de studenţie, în care colegii mei dădeau ciclic cu subsemnatul pe la comisariat, pe mine nu m-a căutat nimeni. Ea lucra acolo, ca asistent medical. Neştiute sunt căile…

Din acelaşi bloc îi mai şterg de praf pe Ioneşti, personaje ale aceleiaşi galerii despre care nu ştiam când erau „ţărani de la Oarja” şi când redeveneau nişte exemple de „oameni de ispravă”. Ea era la fel de curioasă şi de atentă la mişcările mele prin casă şi prin curtea blocului. Mă pândea din spatele perdelelor, uneori am surprins-o uitându-se la noi în casă cu un binoclu. Ea nu ne vizita prea des, eu ţin minte că am fost de mai multe ori la ei la masă, în sufrageria plină de bibelouri şi macrame-uri care decorau mobilele cu furnir lucios. M-a văzut într-o zi, pe la cincisprezece ani, fumând pe balcon. Am susţinut până în pânzele albe că e chioară şi răuvoitoare şi că, fiind iarnă, a confundat aburul de la frig cu fum de ţigară. În definitiv, ţigările, scrumul, fumul şi mirosul lor au fost un element omniprezent al copilăriei mele de la apartamentul 5, iar îndemnurile repetate de genul „dacă vrei să fumezi, să fumezi acasă, să nu te vadă vecinii” mi-au dat de foarte devreme o perpectivă foarte permisivă asupra acestui obicei pe care l-am permanentizat de la paisprezece ani. De multe ori m-am rătăcit în halucinaţia dintre „ai voie să fumezi” şi „îţi interzic să mănânci”, dintre „n-ai ce să cauţi la balul bobocilor sau la bairam cu colegii” şi „dacă te duci să faci sex, să nu umbli noaptea pe străzi, să vii de dimineaţă”. Şi cât „sex” am făcut cel puţin în clasa a douăsprezecea, când se întâmplau cele mai tari petreceri din liceu…

 

 

Personaje iconice: vecinii tineri

luni, 14 octombrie, 2013 la 10:04 am

argument

Cred că zilele astea sunt într-o legătură profundă cu personajele copilăriei mele de la Piteşti. După episodul anterior, parcă o întreagă paradă  mi se perindă prin memorie şi atâtea feţe vechi se iţesc de prin cotloane aparent adormite ale memoriei. Şi apoi figurile nasc fapte, istorioare cu cap şi coadă, situaţii, întâmplări. Sunt multe şi de toate felurile, aşa că astăzi voi scrie despre cei tineri, copiii din curtea blocului. Şi aici trebuie să-i împart în două categorii, pentru că acei ani s-au desfăşurat „în faţa” şi „în spatele” blocului, adică pe partea cu ferestrele apartamentului şi pe partea cu uşa scării. În principiu, pe partea cu ferestrele aveam mai degrabă voie să mă joc. Pe partea cealaltă nu puteam fi zărit de la geam, ceea ce întotdeauna putea naşte (şi adesea declanşa) scandaluri – monstru. Cel mai enervant era la „pititea” (numele sub care am jucat noi „v-aţi-ascunselea”), când trebuia să ies de oriunde aş fi fost şi să răspund prompt la primul „Viorel!” urlat de la fereastră. Dacă răspunsul meu venea la al doilea sau al treilea „apel”, mă asiguram automat de o bătaie, o pedeapsă pe termen mediu sau măcar de eternul şi invariabilul „marrrrşîncasă!”

Bun. Deci era Dani. Stătea în blocul „din spate”, la etajul al patrulea. Cred că mi-era un fel de „cel mai bun prieten” în ciuda faptului că nici nu eram în stare şi nici nu prea aveam voie să deţin aşa ceva. În principiu, oricine mi-ar fi arătat semne de amiciţie devenea automat susceptibil de milă sau condescendenţă amicală pentru condiţia mea socială. Asta pe de-o parte. Pe de alta, părinţii lor erau veşnic etichetaţi sau judecaţi la noi în casă. Nu cred să fi fost vreunul demn de admiraţie din perspectiva de dincoace de pereţii apartamentului cu trei camere, semidecomandat. Dani era blond, pistruiat şi cu ochi albaştri. Infinit mai bine îmbrăcat decât mine şi, în general, un băiat curăţel. Îi plăcea să se joace cu mine, mă striga la geam să ies afară şi cred că şi vorbeam câte ceva. Ţin minte că aveam des perioade în care nu ne vorbeam, în funcţie de gradul meu general de dezirabilitate printre cei de pe acea parte a blocului. Învăţa bine, la un moment dat parcă a ajuns la clubul oarecum ilegal de Karate tradiţional al lui Şerban Valeca. Acasă mi se spunea mereu că e înfiat, treabă care mie nici nu-mi dădea, nici nu-mi lua. Dar poziţionarea asta îmi cerea mie să fiu măcar la fel  de bun ca el la şcoală, ceea ce nu cred că mi-a ieşit niciodată. Nu aveam voie să primesc copii în casă, dar uneori ne jucam la el. Până într-o zi când, după ce a primit instrucţiuni ca asta să nu se mai întâmple, i-am luat la şuturi preşul de la uşă până jos, în faţa blocului.

Tot în blocul vecin era Lidioara. Fata unui personaj despre care vă voi spune în capitolul dedicat maturilor din vecini. Era ceva ciudat cu fetiţa asta în ceea ce priveşte, din nou, poziţionarea veşnic schimbătoare pe care ar fi trebuit s-o adopt conform „instrucţiunilor”. Lidioara era când „fata puşcăriaşei”, când „toanta lui Teofilia”, când altă „premiantă” al cărei exemplu ar fi trebuit să-l urmez. Finalurile de trimestru şi de an şcolar o aduceau mereu pe Lidia în casă, ca model aproape halucinant. Adică ea, o toantă şi un copil cu un părinte care „a făcut puşcărie pentru avorturi ilegale”, putea să ia premiu aproape de fiecare dată, iar eu nu. Lidia avea şi ea partea ei de supliciu când venea vorba de batjocură publică. Strigătul preferat al mamei ei era „Lidioara, treci dragă în casă să te spăl, că ai făcut clăbuci la cur de-atâta joacă!”. Lidia a crescut înaltă, cu picioare lungi şi zvelte, sâni frumoşi şi un fund bombat. Cred că a făcut parte din pleiada primelor mele fantezii erotice ascunse.

Pe aceeaşi parte mai ţin minte un grup de fetiţe, un fel de personaj colectiv care mă trata cu o amiciţie distantă şi cu răceală probabil alimentată de poveştile primite de la părinţii şi bunicii lor despre ce/cine eram şi de unde veneam. Oana, care mai apoi cred că s-a mutat pe la Arad cu părinţii şi care mai apărea doar în vacanţe. Surorile Verdete, Ana şi Sanda, urâte şi având aerul unor domnişoare de pension cărora cuminţenia imobilă părea să le fi fost transmisă dimpreună cu teama că zâmbetul sau zburdălnicia ar fi fost în rândul păcatelor de moarte. Surorile Olivia şi Andreea, nepoatele „lu’ madam Dulgheru”, amândouă cu defecte de vorbire şi cu totul nesuferite. Teodora, probabil cea mai drăcoasă dintre componentele grupului, şi ea o nepoată crescută de bunici şi mai apoi vizitatoare de vacanţă. Ţin minte că uneori celelalte o numeau „stricată”, probabil de pe urma cine ştie căror poveşti auzite prin casele lor. Angi Boambeş, sora lui Andrei, îmi plăcea cel mai mult. Pentru că era grăsuţă, băieţoasă, avea strungăreaţă şi a acceptat să nu se mai joace cu mine abia după ce bunicii ei au convins-o că, pentru că stătusem în spital pentru o răceală puternică şi mi se umflaseră ganglionii, eram potenţial purtător de alţi microbi periculoşi. Aşa că mi-a zis şi am fost de acord cu ea. Probabil că a fost important felul în care mi-a zis-o.

Andrei, fratele ei, era un individ la fel de simpatic. Cu un an sau doi mai mare decât mine, de cele mai multe ori mă trata ca pe o ciudăţenie. Dintre toţi băieţii „din gaşcă”, el părea cel mai curios în legătură cu traiul meu de dincoace de geamuri, care de cele mai multe ori devenea parte din cotidianul cartierului prin efectele sonore sau chiar prin „preludiile” de facto, desfăşurate în curtea blocului. Mai era „Şulă”, tot un Daniel. Un fel de tolomac despre care toţi spuneau că e tocilar, ieşea din casă mai rar şi cred că era cel mai stângaci la joacă sau la alergat. Adică mai rău decât mine, ceea ce era o adevărată performanţă. Mie mi se părea un individ interesant, citea mult şi ştia multe despre al doilea război modial, cred că era oarecum fascinat de cultura germană şi parcă să zic că vorbea şi neţeşte.

L-am lăsat la sfârşitul „spatelui blocului” pe Costel pentru că face, oarecum, trecerea către partea cealaltă. Costel era vecin cu mine de scară. Stătea la parter. Avea două surori: Mariana, care cred că suferea de ceva retard pentru că vorbea împleticit şi cred că fusese automat înscrisă într-o şcoală specială, şi Camelia, o femeie mare, cu privire dispreţuitoare, care cred că la un moemnt dat s-a mutat din casa lor. În casa lor erau deseori scandaluri, ceea ce-i plasa pe locul doi, după noi, în topul apartamentelor zgomotoase din bloc. Costel era astmatic, deseori îl vedeam folosind pompa (pe care o ştiam atât de bine de la mama mea, indisolubil legată de imaginea ei în cele mai vechi amintiri ale mele) şi în vacanţe mergea gratis în sanatoriile de pe lângă salinele de prin ţară.

Cu Costel eram când prieten, când duşman de moarte. Mi-am luat atâta bătaie de la el în toată copilăria, încât mult după ce am plecat din Piteşti şi nu l-am mai văzut, îmi imaginam cum îl întâlnesc pe stradă şi îl calc în picioare. La noi în casă se vorbea foarte urât despre familia lor şi el ştia asta, era tratat cu mult dispreţ al cărui efecte le simţeam foarte des, prin cotonogelile pe care le primeam de la el. Într-o zi l-am lăsat singur la noi în casă, în ciuda tuturor avertismentelor de a nu primi pe nimeni. Nu ştiu ce-a fost în capul meu. Nu cred că aveam mai mult de zece ani. A furat tot ce i-a picat sub ochi: clasoare cu timbre (neştampilate, cumpărate cu religiozitate în fiecare lună de la magazinul Filatelia, serii complete şi coliţe de toate felurile) mingi de tenis de câmp, colecţii de surprize cu maşini, bile de pingpong, palete, maşinuţe faine de metal… La descoperirea veştii, „gardianul” meu a năvălit peste el în casa lor, a recuperat mare parte din pagubă şi l-a bătut muncitoreşte câteva zeci de minute, în lipsa mamei lui plecată la serviciu. Cred că am fost aproape invidios pentru asta, un asemenea tratament îmi era rezervat doar mie…

Ani de zile, Costel (Tractor după poreclă, uneori îşi punea pe cap o jumătate de minge tăiată şi imita mersul şi zgomotele unui tractor) m-a hăituit ca să-şi scoată pârleala acelui masacru. Mama lui n-a depus plângere la poliţie pentru că, parcă să zic, Costel mai vizitase în treacăt perspectiva şcolii de corecţie, spectru la fel de prezent ca ameninţarea orfelinatului în toţi anii copilăriei mele. Cum mă prindea, cum mă lua la şuturi şi pumni direct în faţă. Ştia că sunt familiarizat cu pedepsele corporale şi că nu i se poate întâmpla nimic mai tragic decât ceea ce încasase deja la episodul cu furtul. Cred că, pe undeva, încerca să provoace o nouă ocazie în care să-şi ia revanşa faţă de acel moment. Şi, cum asta întârzia, exersa pe mine.

De la un moment încolo, şi-a găsit şi un partener de distracţie. Pe Remus Busuioc, nepotul temutului domn Gogoncea, multă vreme spaima blocului. Remus ăsta apăruse prin zonă în urma mutării familiei lui în cartierul nou Popa Şapcă, ridicat pe terenul fostei mari ţigănii a oraşului. Nu-l văzusem niciodată, însă de când a apărut şi până a terminat liceul, din „curva aia de mă-ta” şi din „evreu împuţit” nu m-a scos. La un moment dat am fost colegi de grupă la clubul de Shotokan din liceu şi era de multe ori bătaia de joc a antrenorului şi a secunzilor săi. Pentru că fusesem martor la mai multe momente ridicole cu el pe post de protagonist, îşi exersa uneori loviturile de picior pe faţa mea în timp ce prietenul lui, Tractor, mă imobiliza. Mulţi ani mai târziu, când el deja lucra pentru un mare operator de telecomunicaţii şi devenise un loial vânzător pe conturi corporate, am aflat de la o cunoştină comună că împreună cu mai mulţi prieteni identificase mormântul mamei şi al bunicilor mei şi că urinase pe el pentru cine ştie ce satisfacţie hrănită de imaginaţia lui din care fanteziile fasciste nu lipseau. La rândul meu, uneori mi-am imaginat cum îl ademenesc într-un subsol unde nişte gorile plătite îl leagă de un scaun, după care eu vin, îl dezleg la ochi şi… neah… n-are niciun rost…

Anca făcea pipi pe ea. Până târziu. Suferea de enurezis şi mânca la fel de multă bătaie ca mine. Mă jucam cu ea prin curtea blocului până i se umezeau pantalonii şi începea să miroasă urât. Peste asta nu puteam trece în ruptul capului şi fugeam mâncând pământul. La fel ca mine, era adunată de pe-afară cu drăcuieli şi blesteme dar, spre deosebire de mine, ea riposta identic. Similitudinile copilăriei noastre mă făceau uneori să-mi imaginez cum vom fugi împreună, cum vom scăpa de toată urgia şi ne vom juca fără griji. Ea a exersat fuga de-acasă de mai multe ori, eu o singură dată. Mama ei era divorţată, cu ceva averi potenţiale pe la Horezu şi cu un post de proiectant care cred că îi era suficient pentru blănurile orbitoare pe care le purta iarna. Era grasă, cochetă, fardată puternic şi avea o voce piţigăiată, cu accente plângăcioase. Anca, în schimb, era îmbrăcată prost, mai prost ca mine. Am încetat să-i mai caut compania la joacă, însă, când am auzit poveşti despre cum maltrata căţeii şi pisicile de prin zonă. Când n-a mai făcut pipi pe ea, Anca a devenit şi ea o femeie stânjenitor de atrăgătoare însă n-am reuşit niciodată s-o văd altfel decât cu pantalonii uzi la fund şi ţinând în mână un pisoi de câteva săptămâni, înfipt într-un băţ.

George şi Cosmin, aproape niciodată separaţi. Stăteau în celălalt bloc vecin, ultimul de pe strada noastră. George era la clasa paralelă, de aceeaşi vârstă, la aceeaşi şcoală la care învăţam. Micuţ, firav, un suflet foarte larg şi unul dintre copiii care nu cred că mă judecau prea mult pentru ce reprezentam eu printre vecini. E posibil ca asta să se fi datorat, în general, părinţilor colegilor mei de joacă. Părinţii lui George erau oameni foarte simpli şi tăcuţi, aproape neobservaţi, fără pretenţii sau aere. Sigur că am avut şi cu el conflicte, dar cred că mama lui nu m-a admonestat niciodată cu apelative gen „orfan” sau „vegabond”, destul de prezente în vocabularul celorlalţi vecini. Cozmin era la fel de liniştit. Cu el mă băteam mai mult din spirit sportiv. M-a încăierat de mai multe ori doar ca să-şi demonstreze că poate doborî un individ de aproape aceeaşi vârstă cu el, dar mult mai masiv. L-am dovedit şi eu de câteva ori, când a pretextat că am învins din cauză că fie purta nişte pantaloni noi, fie îi fusese teamă să nu-şi zgârie ceasul de la mână. Un lucru era sigur: ne uneam toţi (adică ne luam bătaie în grup de cele mai multe ori) în opoziţie cu copiii ţiganilor din Popa Şapcă. Eu eram uşor de neutralizat în momentele de genul ăsta. Deveneam complet necombatant în faţa armei principale a inamicului din ţigănie: scuipatul. Mă apucau instantaneu icnetele şi aproape că nici nu mai simţeam durerile loviturilor ce urmau, eram prea ocupat să-mi vomit maţele. Şi asta, ciudat, în condiţiile în care acasă primeam antrenament susţinut în sensul ăsta. Scuipaţii pe faţă şi uneori în gură erau adesea parte integrantă din metodele de coerciţie menite, probabil, să-mi îmbunătăţească performanţele şcolare sau să-mi diminueze apetitul aparent de nestăvilit.

Cătălina. Hm… Te scuturi de paragraful anterior şi zâmbeşti puţin? :) Cătă… Ei îi revine norişorul uneia dintre primele şi devoratoarele iubiri ale copilăriei, cu urmări profunde în adolescenţa mea târzie/întârziată. Cătălina era un copil frumos şi cuminte. Cel mai frumos şi cel mai cuminte din curtea aia dintre blocuri. Familia ei avea şi ea „episodul” bine zugrăvit la noi în casă, cu poveşti de dragoste aparent împărtăşite dar modificate de personaje apărute pe parcurs, cu „păcăleli” ale căror sensuri aveam să le pricep mult mai târziu. Am crescut cam în acelaşi timp, eu privind-o cu stânjeneală şi ruşine pentru ceea ce eram eu convins să cred că sunt în comparaţie cu ea, ea probabil prospectându-mă uneori cu multă curiozitate pentru ceea ce păream să fiu dincolo de realităţile vecinătăţii şi alteori cu tristeţe sau compasiune pentru ceea ce auzea şi vedea în legătură cu mine. Dar Cătălina a crescut să descopere şi să se descopere dincolo de educaţia riguroasă, dar lipsită de mari traume. Şi a ştiut că eu eram cel care, după o grămadă de ani în care ne ştiam „de la bloc”, i-am scris prima epistolă de dragoste ca venind din partea „unui prieten” care aparent se îndrăgostise de ea la prima vedere. Şi Cătă, premianta şi delicata fetiţă-model de sârguinţă şi cuminţenie, a acceptat să ne plimbăm prin parc, să ne ţinem de mână, să pretexteze diverse prostii ca să poată dormi „la bunica”, din casa căreia ieşea noaptea pe ascuns ca să stea cu mine de vorbă „la bancă”. Ba chiar să meargă cu noi, pramatiile, la furat pepeni din piaţă, una dintre marile distracţii estivale de pe acea parte a blocului, în condiţiile în care toţi aveam acasă cel puţin câte un pepene în frigider. Şi poezii, şi descoperiri, şi dorinţe, şi vise cu ochii deschişi… Povestea Cătălinei duce mult mai departe, în ere şi capitole pe care probabil încă nu sunt pregătit să le aşez în cuvinte.

Pe Bogdan l-am lăsat separat pentru că el nu stătea la bloc. Stătea la casă. Era cumva la mijlocul distanţei dintre cele două „lumi de-afară”, dar în general se alătura grupului despre care am povestit la început. Din nou din perspectiva informaţiilor primite în sânul „familiei”, Bogdan era şi el copil de curvă, copil „de bani gata” şi de „casă mare”. E drept, Bogdan stătea într-o casă măricică, la curte, cu bunicii din partea mamei şi cu mătuşa lui. Aveau un câine, Cezar, mai bătrân ca noi, care cred că vreme de mai bine de cincisprezece ani „a prevestit” moartea fiecărui vecin din zonă. Bogdan era un tip foarte amuzant, foarte bine îmbrăcat, cu cele mai frunoase şi mai moderne jucării din universul acelor ani ai copilăriei mele. Ne jucam uneori la el în curte, dar de la un timp eram obligat să aduc şi eu măcar o jucărie dacă voiam să primesc acces dincolo de gard. Costel (Tractor) dăduse de mai multe ori iama în jucăriile lui, ceea ce nu reuşise să le strice în vreun fel prietenia. Dacă nu aveam jucării, ne distram aruncând cu pământ în maşinile care treceau pe stradă sau şutind ornamente de la maşinile parcate în zona dintre blocuri. Un astfel de episod a deviat în scandal cu poliţie şi repercusiuni monstruoase după ce am lăsat fără insignele „UAP” cu vultur şi fără inscripţiile „Dacia 1300” probabil mai mult de zece maşini în aceeaşi zi. Bogdan le-a ascuns în coteţul lui Cezar, care ne-a dat în vileag probabil pentru că-l deranjasem de prea multe ori cu distracţiile noastre zgomotoase.

Poziţionarea mea faţă de toate aceste personaje era de  fiecare dată influenţată de bagajul de informaţii pe care-l primeam acasă. Ştiam despre toţi copiii lucruri care, în ciuda inutilităţii lor, probabil că îmi generau din start abordări mai mult sau mai puţin defectuoase, traduse prin gesturi mai mult sau mai puţin schizoide. Şi, culmea, nici măcar nu aveam voie să folosesc informaţiile astea în momentul în care ceilalţi scoteau pe gură adevărurile inutile pentru copiii care eram. Cătălin, un alt vecin, un personaj prea puţin important în economia amintirilor mele de aici, mi-a spus şi el într-o zi, din cine ştie ce motiv momentan, că mama murise pentru că fusese o curvă. Apoi m-a îmbrâncit şi am căzut în fund pe aleea de asfalt. Probabil că referirea la mama mea m-a durut mai puţin pe moment, doar auzeam asta frecvent şi acasă, dar groaza că mi-am murdărit şi mi-am rupt pantalonii în cădere mi-a scos pe gură primul „du-te dracu” pe care-l adresam cu voce tare unui străin. Şi probabil că am spus-o cu destul năduf din moment ce asta a fost singura replică recepţionată în apartamentul de la etajul I. A fost una dintre primele bătăi cu adevărat memorabile, cu întregul arsenal de ameninţări cu orfelinatul şi şcoala de corecţie, pe care le-am primit în decursul celor treisprezece ani de educare preponderent contondentă. Şi o ţin minte în primul rând pentu că şocul major de atunci, la fel de prezent şi de puternic şi azi, a fost că nu mi-a venit a crede că tot eu eram cel snopit în bătaie în condiţiile în care eram convins că trebuie să mi se facă dreptate, să mi se ia apărarea.

Revin cu panoplia vecinilor maturi.

Personaje iconice. Tata Mircea

vineri, 11 octombrie, 2013 la 11:30 pm

copo trei ani

Nici nu mai ţin minte când l-am văzut prima oară. Îl ştiam „dintotdeauna”. Genul acela de figură care în jurul tău e o fiinţă familiară chiar de dinainte să-ţi dai seama de asta. Cred că prima amintire despre el e, paradoxal, o poză. O siluetă sportivă, în blugi clasici şi o cămaşă în carouri parcă. O faţă mică, arămie, cu o mustaţă bogată, încărunţită. Şi cu un mare sombrero azuriu pe cap. Fotografia era făcută într-o sufragerie în care aveam să calc ulterior, ca oaspete. În poză mai apăreau nişte siluete, părea o întâlnire de familie, cu ceva invitaţi.

Cel puţin în primii ani după moartea, în decurs de un an şi jumătate, a mamei mele şi a părinţilor ei, Tata Mircea a fost o prezenţă frecventă în casa în care m-am născut. Venea de obicei seara sau în weekend. Uneori îl vedeam puţin pentru că „cei mari” stăteau ore lungi în spatele uşii închise de la bucătărie sau, de cele mai multe ori, de la holul mic, care separa singura baie din apartament şi dormitorul în care muriseră bunicii. Fratele meu şi cu mine nu mai aveam acces la acea baie în aceste condiţii. Uneori făceam pipi în sticle sau chiar în chiuveta de la bucătărie din cauza asta.

Tata Mircea era senzaţional. Îmbrăcat întotdeauna de-ţi plesneau măselele, veşnic bronzat şi dischisit, plin de umor şi radiind mereu de bună dispoziţie. Hainele stăteau perfect pe el pentru că făcea sport, mergea la schi multe săptămâni din an şi cred că nu mânca niciodată. În treisprezece ani cât l-am văzut în preajma noastră, nu cred să-l fi observat mâncând de cinci ori. Apoi garderoba… Oh, dear! Nu semăna cu a niciunui vecin, cu a niciunui român pe care-l văzusem vreodată pe stradă înainte de 1989.

Blugi de marcă, probabil dorinţa mai mult sau mai puţin ascunsă a oricărui românaş pe acele vremuri. Cămăşi sport, în culori frumoase care ţipau cu voioşie prin culorile terne ale garderobei româneşti comuniste majoritare. Costume impecabile, cravate asortate, ace de cravată din metale preţioase care inspirau respect, stil şi disponibilităţi financiare. Foarte des, câte o insignă minusculă pe rever, purtând însemne ale organizaţiilor comuniste în funcţiune la acel moment: UTC, PCR, UASCR. Batistă la buzunarul exterior de la piept al sacoului, mereu potrivită culorilor şi texturii cravatei. Pantofi pe care niciodată nu-i vedeai în magazinele din oraş, care întotdeauna aveau o poveste cu miros de piele de calitate şi de lumea „de dincolo”. „Pe-ăştia mi i-a luat X din….” Şi întotdeauna era vorba de un nume de oraş care mie îmi deschidea imaginaţia, îmi genera fotograme cu locuri pe care mi le construiam singur.

„Tata Mircea” nu era un apelativ special, folosit doar la noi în casă. Aşa îl pomeneau mai toţi cei care-l ştiau şi cu care lucra. În anii de dinainte de 1989, era directorul unei instituţii culturale comuniste din oraşul în care m-am născut. Era, aşa cum auzeam des la noi în casă, „şef peste un caloriferist şi două femei de serviciu”. Avea relaţii apropiate cu conducătorii de-atunci ai clubului local de fotbal, cu oameni influenţi din uzina de autoturisme şi, în general, cu mai toţi fruntaşii locali ai erei. Toţi îi spuneau aşa. Inclusiv studenţii din organizaţiile cu care avea el treabă. Acasă existau variaţiuni diverse: tati, tăticuţu, tăicuţu…

Jachetele sport, pardesiurile sau pelerinele de ploaie veneau şi ele din aceleaşi lumi rezervate parcă acestui personaj atât de atipic pentru tot ceea ce reprezenta societatea românească înainte de 1989. Vecinii mei, colegi de joacă, îl recunoşteau după curelele late din piele, pe care aproape invariabil purta un fel de borsetă de mici dimensiuni, în care-şi ţinea tabachera sau pachetul de ţigări şi bricheta. Tabachera asta era din alpaca şi îi aparţinuse bunicului meu. Ar părea uluitor pentru unii, dar personajul despre care vă povestesc fuma invariabil Carpaţi, Mărăşeşti sau Bucegi, ţigări fără filtru, al căror fum duhnea imund. În mirosul ăsta se scufunda întreaga casă de fiecare dată când Tata Mircea era la noi, în vizită. Fumul ieşea gros, pe sub uşa închisă a bucătăriei din care răzbăteau uneori voci vesele şi râsete, alteori voci răstite şi plânsete.

Tata Mircea era plin de istorioare şi veşnic la curent cu cele mai noi bancuri din târg. În mare parte, lui îi datorez bagajul interminabil de bancuri vechi şi stilul în a le spune. Mima, se contorsiona, îşi schimonosea faţa în funcţie de personajele poveştii sau bancului, gesticula, imita voci. Povestirile lui erau mereu la limita extremă a hiperbolei şi mie toate astea mi-au creat un întreg univers paralel, mult mai agreabil decât cel din viaţa de zi cu zi. Cel puţin în primii ani, mă bucuram când venea Tata Mircea. În primul rând pentru că era amuzant şi, de fiecare dată când descoperea urme noi ale bătăilor pe care le încasasem între vizitele lui, ajungeam să râd în hohote de felul în care mă ridiculiza şi îmi analiza situaţia. În al doilea rând, pentru că prezenţa lui în casă însemna că, măcar pentru câteva ore, aveam şanse să scap de „radarul” care de cele mai multe ori îmi provoca suferinţe, urlete, bătăi, înjurături, blesteme.

Dar erau şi alte faţete ale prezenţei lui în apartamentul de la Scara A, etajul I. Tata Mircea venea de fiecare dată cel puţin „ciupit”, iar pe măsură ce au trecut anii, în stadii din ce în ce mai înalte de alcoolizare. Mă lua în braţe şi mă pupa de fiecare dată când intra pe uşă. Asta până ce a început să înţeleagă că prezenţa lui îmi devenise nocivă şi nesuferită. De fapt, paradoxal, absenţele lui din ce în ce mai lungi îmi provocau suferinţe directe, în mod indirect. Şi pentru asta ajunsesem să-l dispreţuiesc. Dar ajung şi acolo. Când mă pupa pe obraji, gâdilându-mă cu mustaţa stufoasă, simţeam şi amestecul de mirosuri. Parfum bun, cu nuanţe de tabac, tutunul cel infect şi… Aici începusem să fac deosebiri, în funcţie de accentele olfactive. Când bea bere, identificam ca nuanţă predomiantă a respiraţei lui un iz puternic, asemănător celui de rahat. Dacă la bord avea vin, nuanţa era de fructe stricate, fermentate. Când era pe vodcă, inspiram miros de spirt.

Ţin minte două episoade aproape amuzante cu care „tati” mi-a marcat memoria în mod profund. Unul s-a petrecut într-o dimineaţă de weekend, când secondam ca şi cap numărabil eterna şi nelipsita coadă la produse lactate, la Alimentara din piaţa mare, alături de ceilalţi doi membri ai „familiei”. Ne-am trezit brusc cu Tata Mircea lângă noi, la coadă (el locuia cu familia lui în celălalt capăt al oraşului), ţinând în mână un bidon mare de plastic, pe fundul căruia clipoceau agonic câteva degete de vin alb, de casă. A horcăit cu privirea injectată ceva ce aducea a „am venit să vă ajut să luaţi mai mult lapte”. A fost de pomină, mai ales că vecinii ştiau şi cine e, şi ce hram poartă prin cartier. Al doilea episod etilic profund a fost într-o după-amiază când, prezentându-se la uşa apartamentului probabil mai devreme decât ora fixată sau pur şi simplu neanunţat, a zăbovit o vreme în camera noastră (am dormit în acelaşi pat cu fratele meu mai mare până pe la treisprezece ani). Era atât de „obosit”, încât pur şi simplu nu am reuşit să pricep ce voia să-mi spună. S-a întins pe patul nostru cu ladă pentru câteva secunde după care, ridicat pe o parte şi cu faţa spre marginea patului, a început să vomite abundent, cu icnete şi contracţii, pe parchet şi pe covor. Roşu, lichid, aburind a fructe stricate şi fermentate.

Tata Mircea trecea drept un erudit printre cei care-l cunoşteau sau care avuseseră ocazia să stea de vorbă cu el, de cele mai multe ori la o masă cu sticle şi pahare. Ştia multă istorie pe care, însă, o interpreta conform propriilor convingeri. În zilele bune, la noi în casă era tratat ca un zeu al ştiinţelor. Când nu era bine, aflam despre el că e „profesor de limbrici”, titulatură atribuită formaţiei sale profesionale, profesor de biologie, care pentru un profesor de limbi străine, să zicem, părea mult inferioară. Aşa am aflat şi am crezut multă vreme că profesorii de sport, de exeplu, sunt „profesori de tumbe”, ceea ce-i plasa la marginea repudiablă a tagmei profesorale şi, în general, a intelectualităţii sau profesionalismului. Ca un alt exemplu, învăţătorii erau pur şi simplu impostori, întrucât ajungând la catedră direct din liceul pedagogic fără a urma cursuri universitare, nu trebuiau incluşi printre intelectuali.

Dar Mircea era complet lipsit de abilităţi manuale sau tehnice. Pe la opt sau nouă ani, printre multele boli care mi se inventau permanent şi pentru care primeam la întâmplare medicaţii uneori cu efecte dezastruoase, am fost diagnosticat cu strabism sau miopie. Nu mai ştiu exact, dar mi s-au prescris ochelari de vedere. Ochelari care au venit direct strâmbi din fabricaţie. Tata Mircea a luat problema în propriile mâini şi ne-a asigurat că, dacă sunt de plastic, ramele pot fi lesne îndreptate la cald. Aşa că a luat ochelarii şi, deasupra flăcării de la aragazul Ignis cu patru ochiuri şi cuptor, a încercat să rezolve probema. Rama a luat foc instantaneu, iar bucătăria s-a umplut de un miros oribil şi de funigei lipicioşi. În timp ce răcea ochelarii în castronul de salată din chiuvetă, Tata Mircea a concluzionat cu expertiză şi dispreţ „Mda…ramele sunt din gutapercă…o porcărie, de-asta au luat foc.” Şi după aceea n-am mai purtat ochelari.

Prietenul nostru „de familie” era căsătorit şi avea două fete. Excepţionale la învăţătură, din câte mi se spuneau măcar din când în când, spre comparaţie cu lepra care eram. Tot din ceea ce mi s-a spus de timpuriu ştiam că Mircea se căsătorise dintr-o eroare. Povestea era aşa: cătrănit după o poveste de amor care se terminase prost, într-o noapte a intrat într-o cârciumă să-şi ostoiască amarul. A cunoscut acolo un fel de „damă de consumaţie” căreia i-a pus o mână pe fund şi a cerut-o de nevastă. Asta am ştiut eu din zorii prezenţei lui la noi în casă şi până am crescut suficient să văd şi să înţeleg mai multe. Ca, de exemplu, motivul pentru care, fie că Mircea era sau nu la noi în vizită, telefonul suna de câteva ori pe zi şi uneori noaptea, iar în receptor o voce cavernoasă şi înspăimântătoare scrâşnea cu ură de fiecare dată acelaşi lucru: „Curvăăă!”. Apoi închidea.

Ziceam că vizitele lui Tata Mircea erau tot atâtea momente de acalmie pentru atmosfera în care-mi cocleam copilăria. Îmi lua de multe ori apărarea şi încerca să convingă pe cine nu avea niciun gând să accepte că probabil nu eram nici obez, nici răuvoitor, nici pramatie. E posibil ca el să fi văzut destul de devreme sistemul de apărare pe care probabil că încercam să mi-l construiesc instinctiv în faţa unor metode de educaţie cel puţin defectuoase şi că mă transformam din ce în ce mai tare, prin comportament şi reacţii, în ceva ce eram din ce în ce mai puţin de fapt. În săptămânile în care nu venea pe la noi, urgia era generalizată. Eram informat în diverse moduri că „nenorocitul” era „la curve”. Nu ştiu de ce, eu mi-l imaginam mereu cu familia lui. „Familia Roademult”, aşa cum era numită la noi în casă din vreun motiv care-mi scapă. Trebuia să mergem şi mai pe vârfuri decât de obicei, trebuia să fim şi mai puţin prezenţi prin activităţi sau rezultate şcolare proaste (cele bune nu contau, indiferent de situaţie), trebuia să avem cât mai puţine reacţii şi să vorbim cât se poate de puţin şi de încet. Pentru că senzitivitatea „mediului familial” atingea în perioadele respective cote neprevăzute, iar repercusiunile năvăleau cu frecvenţe şi maniere la fel de neaşteptate.

După 1993, când Tata Mircea a dispărut complet din interacţiunile mele obişnuite, l-am mai întâlnit o singură dată. Într-o cârciumă unde ne-a dat întâlnire mie şi fratelui meu şi unde a venit cu propria băutură în buzunar, din care s-a servit pe tot parcursul discuţiei. Care discuţie n-a fost cu nimic mai revelatoare decât însuşi parcursul nostru comun din anii precedenţi. Un singur lucru mi-a rămas în minte din acea întâlnire. Încercând să-şi definească foarte clar poziţionarea faţă de prezenţele şi absenţele lui de la noi din casă, ne-a spus cu o privire care parcă încerca să găsească rezonanţă şi comuniune comportamentală în bărbaţii care devenisem: „Voi trebuie să înţelegeţi de-acum…eu în toată povestea asta am fost ca în reclamă…urmează-ţi setea! Eu chiar asta am făcut în anii respectivi.”

Nu ştiu dacă mai trăieşte. Nici nu vreau să ştiu dacă sau pe unde îşi mai duce zilele. Dat fiind că era născut parcă prin 1943, ar putea avea acum în jur de şaptezeci de ani. Aş avea multe motive pentru care aş putea să-i mulţumesc, dar am preferat să pun şi povestea asta în cutia în care aleg să aşez toate vechiturile apăsătoare ale jumătăţii de viaţă pe care mă preocup s-o recuperez.