Cred că zilele astea sunt într-o legătură profundă cu personajele copilăriei mele de la Piteşti. După episodul anterior, parcă o întreagă paradă mi se perindă prin memorie şi atâtea feţe vechi se iţesc de prin cotloane aparent adormite ale memoriei. Şi apoi figurile nasc fapte, istorioare cu cap şi coadă, situaţii, întâmplări. Sunt multe şi de toate felurile, aşa că astăzi voi scrie despre cei tineri, copiii din curtea blocului. Şi aici trebuie să-i împart în două categorii, pentru că acei ani s-au desfăşurat „în faţa” şi „în spatele” blocului, adică pe partea cu ferestrele apartamentului şi pe partea cu uşa scării. În principiu, pe partea cu ferestrele aveam mai degrabă voie să mă joc. Pe partea cealaltă nu puteam fi zărit de la geam, ceea ce întotdeauna putea naşte (şi adesea declanşa) scandaluri – monstru. Cel mai enervant era la „pititea” (numele sub care am jucat noi „v-aţi-ascunselea”), când trebuia să ies de oriunde aş fi fost şi să răspund prompt la primul „Viorel!” urlat de la fereastră. Dacă răspunsul meu venea la al doilea sau al treilea „apel”, mă asiguram automat de o bătaie, o pedeapsă pe termen mediu sau măcar de eternul şi invariabilul „marrrrşîncasă!”
Bun. Deci era Dani. Stătea în blocul „din spate”, la etajul al patrulea. Cred că mi-era un fel de „cel mai bun prieten” în ciuda faptului că nici nu eram în stare şi nici nu prea aveam voie să deţin aşa ceva. În principiu, oricine mi-ar fi arătat semne de amiciţie devenea automat susceptibil de milă sau condescendenţă amicală pentru condiţia mea socială. Asta pe de-o parte. Pe de alta, părinţii lor erau veşnic etichetaţi sau judecaţi la noi în casă. Nu cred să fi fost vreunul demn de admiraţie din perspectiva de dincoace de pereţii apartamentului cu trei camere, semidecomandat. Dani era blond, pistruiat şi cu ochi albaştri. Infinit mai bine îmbrăcat decât mine şi, în general, un băiat curăţel. Îi plăcea să se joace cu mine, mă striga la geam să ies afară şi cred că şi vorbeam câte ceva. Ţin minte că aveam des perioade în care nu ne vorbeam, în funcţie de gradul meu general de dezirabilitate printre cei de pe acea parte a blocului. Învăţa bine, la un moment dat parcă a ajuns la clubul oarecum ilegal de Karate tradiţional al lui Şerban Valeca. Acasă mi se spunea mereu că e înfiat, treabă care mie nici nu-mi dădea, nici nu-mi lua. Dar poziţionarea asta îmi cerea mie să fiu măcar la fel de bun ca el la şcoală, ceea ce nu cred că mi-a ieşit niciodată. Nu aveam voie să primesc copii în casă, dar uneori ne jucam la el. Până într-o zi când, după ce a primit instrucţiuni ca asta să nu se mai întâmple, i-am luat la şuturi preşul de la uşă până jos, în faţa blocului.
Tot în blocul vecin era Lidioara. Fata unui personaj despre care vă voi spune în capitolul dedicat maturilor din vecini. Era ceva ciudat cu fetiţa asta în ceea ce priveşte, din nou, poziţionarea veşnic schimbătoare pe care ar fi trebuit s-o adopt conform „instrucţiunilor”. Lidioara era când „fata puşcăriaşei”, când „toanta lui Teofilia”, când altă „premiantă” al cărei exemplu ar fi trebuit să-l urmez. Finalurile de trimestru şi de an şcolar o aduceau mereu pe Lidia în casă, ca model aproape halucinant. Adică ea, o toantă şi un copil cu un părinte care „a făcut puşcărie pentru avorturi ilegale”, putea să ia premiu aproape de fiecare dată, iar eu nu. Lidia avea şi ea partea ei de supliciu când venea vorba de batjocură publică. Strigătul preferat al mamei ei era „Lidioara, treci dragă în casă să te spăl, că ai făcut clăbuci la cur de-atâta joacă!”. Lidia a crescut înaltă, cu picioare lungi şi zvelte, sâni frumoşi şi un fund bombat. Cred că a făcut parte din pleiada primelor mele fantezii erotice ascunse.
Pe aceeaşi parte mai ţin minte un grup de fetiţe, un fel de personaj colectiv care mă trata cu o amiciţie distantă şi cu răceală probabil alimentată de poveştile primite de la părinţii şi bunicii lor despre ce/cine eram şi de unde veneam. Oana, care mai apoi cred că s-a mutat pe la Arad cu părinţii şi care mai apărea doar în vacanţe. Surorile Verdete, Ana şi Sanda, urâte şi având aerul unor domnişoare de pension cărora cuminţenia imobilă părea să le fi fost transmisă dimpreună cu teama că zâmbetul sau zburdălnicia ar fi fost în rândul păcatelor de moarte. Surorile Olivia şi Andreea, nepoatele „lu’ madam Dulgheru”, amândouă cu defecte de vorbire şi cu totul nesuferite. Teodora, probabil cea mai drăcoasă dintre componentele grupului, şi ea o nepoată crescută de bunici şi mai apoi vizitatoare de vacanţă. Ţin minte că uneori celelalte o numeau „stricată”, probabil de pe urma cine ştie căror poveşti auzite prin casele lor. Angi Boambeş, sora lui Andrei, îmi plăcea cel mai mult. Pentru că era grăsuţă, băieţoasă, avea strungăreaţă şi a acceptat să nu se mai joace cu mine abia după ce bunicii ei au convins-o că, pentru că stătusem în spital pentru o răceală puternică şi mi se umflaseră ganglionii, eram potenţial purtător de alţi microbi periculoşi. Aşa că mi-a zis şi am fost de acord cu ea. Probabil că a fost important felul în care mi-a zis-o.
Andrei, fratele ei, era un individ la fel de simpatic. Cu un an sau doi mai mare decât mine, de cele mai multe ori mă trata ca pe o ciudăţenie. Dintre toţi băieţii „din gaşcă”, el părea cel mai curios în legătură cu traiul meu de dincoace de geamuri, care de cele mai multe ori devenea parte din cotidianul cartierului prin efectele sonore sau chiar prin „preludiile” de facto, desfăşurate în curtea blocului. Mai era „Şulă”, tot un Daniel. Un fel de tolomac despre care toţi spuneau că e tocilar, ieşea din casă mai rar şi cred că era cel mai stângaci la joacă sau la alergat. Adică mai rău decât mine, ceea ce era o adevărată performanţă. Mie mi se părea un individ interesant, citea mult şi ştia multe despre al doilea război modial, cred că era oarecum fascinat de cultura germană şi parcă să zic că vorbea şi neţeşte.
L-am lăsat la sfârşitul „spatelui blocului” pe Costel pentru că face, oarecum, trecerea către partea cealaltă. Costel era vecin cu mine de scară. Stătea la parter. Avea două surori: Mariana, care cred că suferea de ceva retard pentru că vorbea împleticit şi cred că fusese automat înscrisă într-o şcoală specială, şi Camelia, o femeie mare, cu privire dispreţuitoare, care cred că la un moemnt dat s-a mutat din casa lor. În casa lor erau deseori scandaluri, ceea ce-i plasa pe locul doi, după noi, în topul apartamentelor zgomotoase din bloc. Costel era astmatic, deseori îl vedeam folosind pompa (pe care o ştiam atât de bine de la mama mea, indisolubil legată de imaginea ei în cele mai vechi amintiri ale mele) şi în vacanţe mergea gratis în sanatoriile de pe lângă salinele de prin ţară.
Cu Costel eram când prieten, când duşman de moarte. Mi-am luat atâta bătaie de la el în toată copilăria, încât mult după ce am plecat din Piteşti şi nu l-am mai văzut, îmi imaginam cum îl întâlnesc pe stradă şi îl calc în picioare. La noi în casă se vorbea foarte urât despre familia lor şi el ştia asta, era tratat cu mult dispreţ al cărui efecte le simţeam foarte des, prin cotonogelile pe care le primeam de la el. Într-o zi l-am lăsat singur la noi în casă, în ciuda tuturor avertismentelor de a nu primi pe nimeni. Nu ştiu ce-a fost în capul meu. Nu cred că aveam mai mult de zece ani. A furat tot ce i-a picat sub ochi: clasoare cu timbre (neştampilate, cumpărate cu religiozitate în fiecare lună de la magazinul Filatelia, serii complete şi coliţe de toate felurile) mingi de tenis de câmp, colecţii de surprize cu maşini, bile de pingpong, palete, maşinuţe faine de metal… La descoperirea veştii, „gardianul” meu a năvălit peste el în casa lor, a recuperat mare parte din pagubă şi l-a bătut muncitoreşte câteva zeci de minute, în lipsa mamei lui plecată la serviciu. Cred că am fost aproape invidios pentru asta, un asemenea tratament îmi era rezervat doar mie…
Ani de zile, Costel (Tractor după poreclă, uneori îşi punea pe cap o jumătate de minge tăiată şi imita mersul şi zgomotele unui tractor) m-a hăituit ca să-şi scoată pârleala acelui masacru. Mama lui n-a depus plângere la poliţie pentru că, parcă să zic, Costel mai vizitase în treacăt perspectiva şcolii de corecţie, spectru la fel de prezent ca ameninţarea orfelinatului în toţi anii copilăriei mele. Cum mă prindea, cum mă lua la şuturi şi pumni direct în faţă. Ştia că sunt familiarizat cu pedepsele corporale şi că nu i se poate întâmpla nimic mai tragic decât ceea ce încasase deja la episodul cu furtul. Cred că, pe undeva, încerca să provoace o nouă ocazie în care să-şi ia revanşa faţă de acel moment. Şi, cum asta întârzia, exersa pe mine.
De la un moment încolo, şi-a găsit şi un partener de distracţie. Pe Remus Busuioc, nepotul temutului domn Gogoncea, multă vreme spaima blocului. Remus ăsta apăruse prin zonă în urma mutării familiei lui în cartierul nou Popa Şapcă, ridicat pe terenul fostei mari ţigănii a oraşului. Nu-l văzusem niciodată, însă de când a apărut şi până a terminat liceul, din „curva aia de mă-ta” şi din „evreu împuţit” nu m-a scos. La un moment dat am fost colegi de grupă la clubul de Shotokan din liceu şi era de multe ori bătaia de joc a antrenorului şi a secunzilor săi. Pentru că fusesem martor la mai multe momente ridicole cu el pe post de protagonist, îşi exersa uneori loviturile de picior pe faţa mea în timp ce prietenul lui, Tractor, mă imobiliza. Mulţi ani mai târziu, când el deja lucra pentru un mare operator de telecomunicaţii şi devenise un loial vânzător pe conturi corporate, am aflat de la o cunoştină comună că împreună cu mai mulţi prieteni identificase mormântul mamei şi al bunicilor mei şi că urinase pe el pentru cine ştie ce satisfacţie hrănită de imaginaţia lui din care fanteziile fasciste nu lipseau. La rândul meu, uneori mi-am imaginat cum îl ademenesc într-un subsol unde nişte gorile plătite îl leagă de un scaun, după care eu vin, îl dezleg la ochi şi… neah… n-are niciun rost…
Anca făcea pipi pe ea. Până târziu. Suferea de enurezis şi mânca la fel de multă bătaie ca mine. Mă jucam cu ea prin curtea blocului până i se umezeau pantalonii şi începea să miroasă urât. Peste asta nu puteam trece în ruptul capului şi fugeam mâncând pământul. La fel ca mine, era adunată de pe-afară cu drăcuieli şi blesteme dar, spre deosebire de mine, ea riposta identic. Similitudinile copilăriei noastre mă făceau uneori să-mi imaginez cum vom fugi împreună, cum vom scăpa de toată urgia şi ne vom juca fără griji. Ea a exersat fuga de-acasă de mai multe ori, eu o singură dată. Mama ei era divorţată, cu ceva averi potenţiale pe la Horezu şi cu un post de proiectant care cred că îi era suficient pentru blănurile orbitoare pe care le purta iarna. Era grasă, cochetă, fardată puternic şi avea o voce piţigăiată, cu accente plângăcioase. Anca, în schimb, era îmbrăcată prost, mai prost ca mine. Am încetat să-i mai caut compania la joacă, însă, când am auzit poveşti despre cum maltrata căţeii şi pisicile de prin zonă. Când n-a mai făcut pipi pe ea, Anca a devenit şi ea o femeie stânjenitor de atrăgătoare însă n-am reuşit niciodată s-o văd altfel decât cu pantalonii uzi la fund şi ţinând în mână un pisoi de câteva săptămâni, înfipt într-un băţ.
George şi Cosmin, aproape niciodată separaţi. Stăteau în celălalt bloc vecin, ultimul de pe strada noastră. George era la clasa paralelă, de aceeaşi vârstă, la aceeaşi şcoală la care învăţam. Micuţ, firav, un suflet foarte larg şi unul dintre copiii care nu cred că mă judecau prea mult pentru ce reprezentam eu printre vecini. E posibil ca asta să se fi datorat, în general, părinţilor colegilor mei de joacă. Părinţii lui George erau oameni foarte simpli şi tăcuţi, aproape neobservaţi, fără pretenţii sau aere. Sigur că am avut şi cu el conflicte, dar cred că mama lui nu m-a admonestat niciodată cu apelative gen „orfan” sau „vegabond”, destul de prezente în vocabularul celorlalţi vecini. Cozmin era la fel de liniştit. Cu el mă băteam mai mult din spirit sportiv. M-a încăierat de mai multe ori doar ca să-şi demonstreze că poate doborî un individ de aproape aceeaşi vârstă cu el, dar mult mai masiv. L-am dovedit şi eu de câteva ori, când a pretextat că am învins din cauză că fie purta nişte pantaloni noi, fie îi fusese teamă să nu-şi zgârie ceasul de la mână. Un lucru era sigur: ne uneam toţi (adică ne luam bătaie în grup de cele mai multe ori) în opoziţie cu copiii ţiganilor din Popa Şapcă. Eu eram uşor de neutralizat în momentele de genul ăsta. Deveneam complet necombatant în faţa armei principale a inamicului din ţigănie: scuipatul. Mă apucau instantaneu icnetele şi aproape că nici nu mai simţeam durerile loviturilor ce urmau, eram prea ocupat să-mi vomit maţele. Şi asta, ciudat, în condiţiile în care acasă primeam antrenament susţinut în sensul ăsta. Scuipaţii pe faţă şi uneori în gură erau adesea parte integrantă din metodele de coerciţie menite, probabil, să-mi îmbunătăţească performanţele şcolare sau să-mi diminueze apetitul aparent de nestăvilit.
Cătălina. Hm… Te scuturi de paragraful anterior şi zâmbeşti puţin? :) Cătă… Ei îi revine norişorul uneia dintre primele şi devoratoarele iubiri ale copilăriei, cu urmări profunde în adolescenţa mea târzie/întârziată. Cătălina era un copil frumos şi cuminte. Cel mai frumos şi cel mai cuminte din curtea aia dintre blocuri. Familia ei avea şi ea „episodul” bine zugrăvit la noi în casă, cu poveşti de dragoste aparent împărtăşite dar modificate de personaje apărute pe parcurs, cu „păcăleli” ale căror sensuri aveam să le pricep mult mai târziu. Am crescut cam în acelaşi timp, eu privind-o cu stânjeneală şi ruşine pentru ceea ce eram eu convins să cred că sunt în comparaţie cu ea, ea probabil prospectându-mă uneori cu multă curiozitate pentru ceea ce păream să fiu dincolo de realităţile vecinătăţii şi alteori cu tristeţe sau compasiune pentru ceea ce auzea şi vedea în legătură cu mine. Dar Cătălina a crescut să descopere şi să se descopere dincolo de educaţia riguroasă, dar lipsită de mari traume. Şi a ştiut că eu eram cel care, după o grămadă de ani în care ne ştiam „de la bloc”, i-am scris prima epistolă de dragoste ca venind din partea „unui prieten” care aparent se îndrăgostise de ea la prima vedere. Şi Cătă, premianta şi delicata fetiţă-model de sârguinţă şi cuminţenie, a acceptat să ne plimbăm prin parc, să ne ţinem de mână, să pretexteze diverse prostii ca să poată dormi „la bunica”, din casa căreia ieşea noaptea pe ascuns ca să stea cu mine de vorbă „la bancă”. Ba chiar să meargă cu noi, pramatiile, la furat pepeni din piaţă, una dintre marile distracţii estivale de pe acea parte a blocului, în condiţiile în care toţi aveam acasă cel puţin câte un pepene în frigider. Şi poezii, şi descoperiri, şi dorinţe, şi vise cu ochii deschişi… Povestea Cătălinei duce mult mai departe, în ere şi capitole pe care probabil încă nu sunt pregătit să le aşez în cuvinte.
Pe Bogdan l-am lăsat separat pentru că el nu stătea la bloc. Stătea la casă. Era cumva la mijlocul distanţei dintre cele două „lumi de-afară”, dar în general se alătura grupului despre care am povestit la început. Din nou din perspectiva informaţiilor primite în sânul „familiei”, Bogdan era şi el copil de curvă, copil „de bani gata” şi de „casă mare”. E drept, Bogdan stătea într-o casă măricică, la curte, cu bunicii din partea mamei şi cu mătuşa lui. Aveau un câine, Cezar, mai bătrân ca noi, care cred că vreme de mai bine de cincisprezece ani „a prevestit” moartea fiecărui vecin din zonă. Bogdan era un tip foarte amuzant, foarte bine îmbrăcat, cu cele mai frunoase şi mai moderne jucării din universul acelor ani ai copilăriei mele. Ne jucam uneori la el în curte, dar de la un timp eram obligat să aduc şi eu măcar o jucărie dacă voiam să primesc acces dincolo de gard. Costel (Tractor) dăduse de mai multe ori iama în jucăriile lui, ceea ce nu reuşise să le strice în vreun fel prietenia. Dacă nu aveam jucării, ne distram aruncând cu pământ în maşinile care treceau pe stradă sau şutind ornamente de la maşinile parcate în zona dintre blocuri. Un astfel de episod a deviat în scandal cu poliţie şi repercusiuni monstruoase după ce am lăsat fără insignele „UAP” cu vultur şi fără inscripţiile „Dacia 1300” probabil mai mult de zece maşini în aceeaşi zi. Bogdan le-a ascuns în coteţul lui Cezar, care ne-a dat în vileag probabil pentru că-l deranjasem de prea multe ori cu distracţiile noastre zgomotoase.
Poziţionarea mea faţă de toate aceste personaje era de fiecare dată influenţată de bagajul de informaţii pe care-l primeam acasă. Ştiam despre toţi copiii lucruri care, în ciuda inutilităţii lor, probabil că îmi generau din start abordări mai mult sau mai puţin defectuoase, traduse prin gesturi mai mult sau mai puţin schizoide. Şi, culmea, nici măcar nu aveam voie să folosesc informaţiile astea în momentul în care ceilalţi scoteau pe gură adevărurile inutile pentru copiii care eram. Cătălin, un alt vecin, un personaj prea puţin important în economia amintirilor mele de aici, mi-a spus şi el într-o zi, din cine ştie ce motiv momentan, că mama murise pentru că fusese o curvă. Apoi m-a îmbrâncit şi am căzut în fund pe aleea de asfalt. Probabil că referirea la mama mea m-a durut mai puţin pe moment, doar auzeam asta frecvent şi acasă, dar groaza că mi-am murdărit şi mi-am rupt pantalonii în cădere mi-a scos pe gură primul „du-te dracu” pe care-l adresam cu voce tare unui străin. Şi probabil că am spus-o cu destul năduf din moment ce asta a fost singura replică recepţionată în apartamentul de la etajul I. A fost una dintre primele bătăi cu adevărat memorabile, cu întregul arsenal de ameninţări cu orfelinatul şi şcoala de corecţie, pe care le-am primit în decursul celor treisprezece ani de educare preponderent contondentă. Şi o ţin minte în primul rând pentu că şocul major de atunci, la fel de prezent şi de puternic şi azi, a fost că nu mi-a venit a crede că tot eu eram cel snopit în bătaie în condiţiile în care eram convins că trebuie să mi se facă dreptate, să mi se ia apărarea.
Revin cu panoplia vecinilor maturi.
Cele mai voi