Posturi cu tagurile: "gastronomie"

Tocmai mă gândeam într-o dungă şi încercam să-mi dau seama unde se mai poate mânca decent în Vamă şi zău că nu găseam nici măcar un colţ de care să-mi aduc aminte cu gâdilici printre papile. În ultimii ani, în rarele ocazii cu care am mai ajuns în zonă, am mâncat doar în 2 Mai, la nudi bar, foarte rar la Dinamo şi doar de câteva ori într-un fund de curte, câte-un borş nesimţit.

Şi vine frăţia lui, @tudosiei, cu o poveste scurtă şi colorată, de la un hal de cherhana amărâtă, chiar la începutul Vămii, cum vii dinspre 2 Mai. Cică plită din fier-beton sau ce mama peştilor o fi aia, pretenţii ioc, dar peşti de toate naţiile fripţi făr fasoane, cu un strop de sare şi doi de ulei. Nu mă hazardez în amănunte pînă nu verific în persoană, dar ceva poze tot am primit de la jupân Marius. După cum urmează. (Dacă o ştie cineva de mai multă vreme, poate să lase o vorbă aici, poate ceva mai mult de „păi io o ştiu p’aia de zece ani!”)

Nu, chiar nu m-am blocat obsesiv într-o singură combinaţie. Problema e că imaginile de data trecută au deschis apetitul hoardelor păgâne pe care le-am hrănit weekendul trecut. Aşa că iar cartofi noi, iar rozmarin, iar ceapă roşie şi oţet aromatizat. Varianta este exact cea de data trecută, doar ingredientele nu sunt chiar aceleaşi :) Nici bucătăria, nici cuptorul, nici curtea şi nici soarele.

Nu ştiu dacă v-am mai zis ce mult îmi place despr emine în bucătărie. Mult de tot! Mai ales atunci când sunt prea concentrat ca să mai observ că vreun ageamiu nepoftit se joacă în jurul meu şi al bucatelor cu un aparat foto. Uite-aşa intenţionez să-mi petrec 60% din restul vieţii. Câtă o mai fi rămas în cratiţă :).

V-am mai spus pe-aici că, Măria Sa, cartoful, a fost multă vreme cultivat ca plantă furajeră, pentru îngrăşat animalele şi mai ales porcii, nu? Cu toate astea, chiar dacă reuşeşti să nu fii un mare mâncător de cartofi, apariţia cartofilor noi, de vară, te-mpinge în păcat şi te face să uiţi chiar şi de caracterul lor de „bombă glucidică”, la catastif fiind „creditaţi” cu aproximativ 18 % conţinut de carbohidraţi. Uiţi chiar şi că, până pe la 1780, francezii erau convinşi că în cartofi zace bacteria ce stă la baza temutei lepre sau că, în alte vremuri, scoţienii presbiterieni refuzau să-i mănânce pentru că pur şi simplu nu erau menţionaţi în Biblie :). Cu moderaţie, o porţie de cartofi noi pare să nu fi omorât pe nimeni, mai ales dacă nu ne batem joc de ei prăjindu-i într-o găleată de ulei sau, mai rău, untură de porc…

INGREDIENTE. Pentru patru porţii: cartofi noi, micuţi – 1 kg, ceapă roşie – 6-8 bucăţi de dimensiuni medii, rozmarin – vreo 5 crenguţe proaspete sau două-trei linguri de frunze uscate, ulei de măsline – 8-10 linguri, oţet de vin roşu sau balsamic – 3-5 linguri, sare, piper. Opţional: 8-10 pulpe inferioare de pui.

Cu adresa în Str. Doctor Istrati Constantin nr.2. O văzusem de câteva ori, înainte sau după scurte vagabondaje prin Parcul Carol, chestia aia cu alei crăpate şi paragină pronunţată pe la toate încheieturile. N-am de să să vă spun mare lucru despre „La Nave” pentru că eu am înţeles trattoria asta ca pe unul dintre acele locuri oneste, în banca lor, care-ţi dau de mâncare pentru exact banii pe care-i cer. Diferenţa ar fi că „La Nave” se mănâncă bine. Adică bucate făcute cu sinceritate, fără mari pretenţii, fără fiţe italieneşti exagerate.

Nu te-ai aştepta la prea mult de la o cârciumă cu terasă, în buza unui cartier deloc rezidenţial, la intrarea într-un parc umplut de oameni obişnuiţi, în drumul curbat al tranvaiului clopoţitor şi al unei intersecţii destul de circulate. „La Nave” e un loc îngrijit, în care dacă ospătăriţele nu par împovărate de experienţă, măcar izbutesc să nu te enerveze. Lucru din ce în ce mai rar prin cârciumile bucureştene. Aşa că n-am avut decât să ne vedem liniştiţi de măncare şi de sporovăială. Bruschetta cu ierburi şi roşii, cu brânză sau cu somon, dovlecei pane, cotlete de berbecuţ făcute cu simpatie pentru iubitorii de behăitoare, lasagna, piept de pui cu sos de roşii proaspete, tort cranţ cu îblat de îngheţată sau clătite siciliene – toate ireproşabile. Puţin peste 200 RON, în patru oameni, cu răcoritoare şi cafele. Da, da! Mai venim. Şi poze mai jos, ca să nu ne credeţi doar pe cuvânt.

Ei bine, dacă tot a trecut destulă vreme de când vă testam reacţiile pe Twitter cu una dintre variantele mele simple de caracatiţă, hai să vorbim mai pe larg despre ea. Mai pe larg în imagini, că vorbe n-ar fi prea multe. Mai ziceam pe-aici că fructele de mare par mult mai pretenţioase şi mai înfricoşătoare decât sunt de fapt. Dacă o farfurie de creveţi în pripă n-ar trebui să-ţi ocupe mai mult de 15 minute de când te apuci de gătit până te-apuci de mâncat, nici caracatiţa nu e cu mult mai complicată sau mai înghiţitoare de timp. Important e să ştii ce vrei de la ea, să cumperi ce trebuie şi să fie proaspătă. Ca puişorul ăsta de mai jos, despre care povestim în continuare.

Doar foto de data asta. Nu sunt prea fericit de cum a ieşit, dar măcar am făcut nişte poze drăguţe :) Să nu mă-nţelegeţi greşit, s-a mâncat rapid, a fost comestibilă, dar nu suficient de bună încât să-i spun şi povestea. Cu proxima ocazie, însă, revin cu detalii.

Păi na, în plină eră a customizării, eu de ce nu mi-aş face propria grădină pe balconul meu generos, de opt metri şi jumătate lungime? Nu prea pun pe-aici poze cu maşina, piscina, amanta şi lanţu’ de aur de la gât, aşa că azi o să-mi permiteţi o mică extravaganţă cu pretenţii botanico-aromatice. Corect?

Hai că nu e greu. E un pic migălos, se lasă destul de greu convins să se predea exact în momentul în care şi-a echilibrat perfect gustul şi consistenţa, dar pentru un pasionat sau pentru unul care vrea doar să-şi surprindă invitaţii ori colegii cu o treabă pe care n-o prepari chiar în fiecare zi, de ce n-am încerca?

Mai ales că humus-ul este unul dintre acele feluri de mâncare de care te îndrăgosteşti în restaurantele cu specific turcesc şi arăbesc, pe care ţi-ai dori să le poţi mânca şi acasă. Înainte de poveste şi imagini, însă, un mic amănunt pe care cred că ar fi bine să-l luaţi în calcul: năutul face parte din clasa legumelor uscate, rehidratate, foarte bogate în carbohidraţi (adică glucide). Aproximativ 20 de grame la 100 de grame de hummus preparat în casă. Adică de mâncat cu măsură.

INGREDIENTE. Dacă faci pentru tine, nu prea are rost să faci mai mult de două-patru porţii, chiar dacă humus-ul e cel mai bun după ce-a stat la frigider vreo două-trei zile. Cum, în general, ai putea face humus când ai mai mulţi invitaţi la masă, aşa că mai bine vorbim de cantităţi în varianta asta.

Adică: năut uscat – o pungă (500 g), ulei de măsline – aprox. 300 ml, pastă de susan (tahina sau tahini) – aprox. 100 ml, puţină sare, zeama de la două-trei lămîi, nucşoară rasă, praf de scorţişoară, praf de chimen, praf de seminţe de fenicul, coriandru tocat mărunt, amestec de condimente arăbeşti. Pentru „garnitură”: vrăbioară sau pulpă fragedă de viţel – 300 g, muguri de pin – 100 g, ulei de măsline, sare, piper, zeamă de grepfruit, mix de condimente arăbeşti.

Am încercat o combinaţie ceva mai uscată pentru o mână de tagliatelle „bio”, colorate frumos şi aţâţîtor cu pastă de legume fierte, încă d epe vremea când erau doar cocă. Sosul de azi nu e nici pe departe un sos în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă o pastă destul de densă, dominată de gustul plin de personalitate al fileurilor de anşoa şi de vigoarea ardeiului iute.

INGREDIENTE. Pentru o porţie: 200 de grame tagliatelle fierte, patru fileuri de anşoa, trei căţei de usturoi, o legătură mică de ştevie, trei lingriţe de ulei de măsline, o jumătate de linguriţă de unt, o linguriţă de ardei iute tocat.