Posturi cu tagurile: "gastronomie"

Brava TV era singura televiziune culinară de pe cablul românesc. După o prezenţă mai mult decât discretă, materializată vreme de un an şi ceva doar pe câteva reţele de difuzare, proiectul susţinut de Bilancia, importator de aparatură şi accesorii pentru bucătării industriale şi nu numai, se închide. În mailul primit de la Mirela Secan, fostul directorul de canal spune că, împreună cu alţi membri din fosta echipă, se ocupă deja de proiecte de conţinut video dedicate mediului online.  Urmează să vedem.

Luat cu pregătirile de plecare şi apoi cu savoare ţărişoarei ăsteia drăguţe şi oarecum anapoda prin toate cele bune ce mă-nconjoară, nici n-am văzut că Tara s-a apucat de plecăciuni şi exagerări pe blogul Soup Nights. Să fim serioşi, restabilind „adevărul istoric”: prima ediţie Soup Nights mi-a plăcut atît de mult, m-am bucurat atât de sincer că în seara în care am fost, la Street Delivery, totul a ieşit bine până la urmă, încât era firesc să ajut cu ce pot la a doua şi la următoarele ediţii. Deci niciun efort, doar gânduri bune şi privilegiul de a fi printre aceia care o susţin pe Tara, care vă jur că munceşte foarte mult pentru treaba asta.

Pe scurt: Soup Nights face din nou supă, v-o oferă la un preţ simbolic şi direcţionează banii către o destinaţie care sigur are nevoie de ei. Destul de simplu pentru unii (mai obişbuiţi cu acţiunile umanitare şi cu voluntariatul), suficient de apetisant pentru alţii, doritori să facă parte dintr-un astfel d eproiect fie doar şi că amatatori de supă. Nu ştiu să vă dau mai multe detalii acum, dar sunt sigur că detaliile vor apărea foarte curând pe blogul evenimentului.

Eu? Voi veni să gătesc, că doar mă pricep la asta :) Şi poate cât fierbe zama ne jucăm cu una-alta, de-a cum să ne fie mai uşor să curăţăm legume sau să tocăm mărunt o ceapă. De cum ajung înapoi în România, îmi ascut cuţitele şi scutur de praf ceaslovul despre lichide gustoase. Să veniţi neapărat la Soup Nights! Vă mai pun eu câte un semn în calendar până vine ziua cea mare.

Adineauri mi-am generat un banc. De fapt, nu. Am făcut o salată şi tot gândindu-mă la Hădean şi la hribele lui (apropo, trăi-ţi-ar clicurile de la poze, monşer, că mult le-am simţit lipsa!) dar mai ales la gâdilitorul umor ardelenesc, mi-am dat seama că nu fac o salată, ci scriu un banc aşa cum cred eu că l-ar zice Hădean :)

Un bucureştean intră la Hădean în crâşmă şi se-apucă de consultat meniul. Vede, printre altele, „Salată cu tarhon”. Cheamă un băiat şi-ntreabă: „Ce conţine salata cu tarhon?”. Ăsta se-apucă să-nşire tărăgănat: „D’apăi e cu roşii de grădină… caş de oaie aproape nesărat…ardei gras roşu…ceapă tânără, proaspătă…un pic de ardei iute, un strop de sare şi ulei de măsline din cel bun…” Muşteriul întreabă tulbure: „Şi tarhon?”. Şi ăsta micu’ răspune fâstâcit: „D’apăi aşe, şi tarhon!” şi zâmbeşte mulţumit că şi-o făcut treaba calumea.

Şi uite-aşa v-am spus povestea pozei de mai jos. Ce mari poeme poţi scrie despre o salată? În nici un caz „reţete”, că mă ia cu amoc la lingurică de fiecare dată când aud cuvântul ăsta. Nu mai bine-şi face fiecare platouaşul lui, după imaginaţia şi pohtele proprii? Cu tarhonul e simplu: ori îţi place, ori nu. Că unde să-l pui, nu-ţi fă griji, ai berechet. Dar despre asta într-o cu totul altă dimensiune.

Pentru că, vorba poetului prăzuliu, „trebuia să poarte un nume”. Şi pentru că n-am ştiut cum să denumesc altfel întâlnirea dintre obraznica italiancă (Coppa di Parma) şi bonomul moşulică spaniol mustăcios (Jamob Serrano). Două mezeluri fine, uşor de găsit pe mai toate drumurile culinare din ţara noastră fără meşteşug la pizza. Cred că prima pizzerie pe care am văzut-o la culoare a fost prin anii 80, în Năvodari (orăşelul). Făceau o chestie cu peşte din conservă şi urme de măslină. Blat gros, de neam prost. Pe faţadă scria „Piţărie” şi dugheana era deschisă doar câteva ore pe zi. Pizza cred că aveao doar o oră. Hai să vedem cum e cu pizza de azi.

Probabil că un titlu mai potrivit ar fi fost „o variantă de aluat pentru pizza”. Pot spune că asta de mai jos este preluată de la Jamie Oliver, deşi sunt sigur că am mai văzut-o şi la alţii, înaintea lui. O treabă destul de dificilă cu aluatul pentru pizza e că nu prea poţi face cantităţi foarte mici. Mai ales dacă preferi blatul subţire, cu un kilogram de făină pui de aluat pentru patru pizza mari. E drept, aluatul stă bine în folie de plastic la congelator, dar şi mai bine-ar fi să dai cuiva ceea ce nu foloseşti. Mai ales că e un aluat gustos şi potrivit inclusiv pentru focaccia.

În legătură cu ce scriam aseară. Simplu. Oricine e în stare să facă o pizza. Fără nicio regulă, cu singura condiţie să faci şi aluatul, şi restul. Pui în ea exact ce vrei, ne spui pe scurt ce şi cum ai făcut, trimiţi neapărat poze.  Pe mail sau cu link de pe blogul tău dacă ai aşa ceva. Suficient de simplu? Fă pizza mâine, sâmbătă, apoi trimite pozele şi povestea. Fiecare participant va beneficia de propriul lui articol aici, pe blog. Premiem cea mai apetisantă şi mai inteligentă pizza cu o invitaţie pentru două persoane la concertul Voltaj, de la Polivalentă, de joia viitoare. Ce zici, facem pizza? Desigur, tot mâine coc şi eu ceva care măcar să semene cu o pizza :) Start! (un strop de inspiraţie, dacă e nevoie)

Mâine aştept / aleg o altă provocare pentru ce gătim în weekend. Aşa am verificat şi plăcinta cu somon proaspăt, peşte afumat şi creveţi, de săptămâna trecută.  Şi ca să fie miza şi mai tentantă decât propriile tale poze („plus pupat”) plus posteritate într-un articol de pe copolovici.ro, pentru „ce gătim sâmbătă” am de dat o invitaţie pentru două persoane la concertul aniversar de joi, de la Sala Polivalentă, al trupei Voltaj. Prin amabilitatea şi în virtutea unor relaţii vechi şi fructuoase, desigur :) Lansare de album nou, un număr rotund de ani în formula actuală şi aşa mai departe. Hai, găsim ceva frumos şi bun de făcut sâmbătă?

Cine sunt Maria şi Virgil ştiţi doar câţiva dintre voi, cei care veniţi mai des pe-aici. Pentru cei care nu ştiu cine sunt ei, ar fi irelevant să le explic. Aşa cum ei înşişi sunt nişte irelevanţi, în general :) Numai că de data asta le-am dechis pofta de experiment. Au făcut şi ei plăcinta despre care tomai v-am povestit. Oarecum în paralel cu mine, doar că, desigur, ei au făcut poze mai frumoase, dar le-a luat şi mai mult timp toată treaba. Diferenţe mici la ingredinente, cum ar fi înlocuirea peştelui afumat cu un file proaspăt de pangasius. Şi da, ei n-au dat ardeiul pe răzătoare, ca mine, deci a lor n-a ieşit iute ca pentru Talpa Iadului, ca a mea. Câteva imagini, mai jos. Bravo, băi, irelevanţilor! Să mai comitem şi să le facem şi altora poftă de acţiune.

Ieri vă lansam (şi îmi lansam şi mie în acelaşi timp) o provocare: o plăcintă simplă şi tentantă, pe care Jamie Oliver o are la el pe site de prin toamna anului trecut. O propunere care sigur multora nu le prea aduce a plăcintă atâta vreme cât din filmuleţ lipsesc foile, coca şi ceea ce mai ştiu ei că este indispensabil unei plăcinte. „Acoperişul” din cartofi este unul dintre cele mai folosite moduri de a acoperi o plăcintă de prin (toate) părţile Regatului Unit. Foaia de piure închide cu mult succes umpluturi de carne tocată, organe, peşte, legume şi orice le mai trec elor să strecoare în ceea ce ei numesc în mod obişnuit „pie”. Multe imagini mai jos, text puţinel, căci nu m-am abătut prea mult de la varianta lui Jamie. Cheers, chef!

Via Jamie. Bun. Hai să revenim puţin la ce scriam în primele articole care povesteau despre motivele din care am pornit povestea „prânzului din caserolă”. Gătitul acasă e distractiv, e relaxant, e mai sigur decât mâncarea gata preparată, e creativ şi mai e şi rewarding. De-asta mi-a plăcut azi plăcinta cu peşte a lui Jamie. Poate că aceia care-l urmăresc de mai multă vreme (ca mine) vor spune că omul e cam plictisit / obosit / neprietenos în filmarea asta, dar plăcinta cu pricina merită un pic de scandal. În plus, aşa cum veţi vedea, e foarte simplă, e o joacă de copii până şi pentru cei care nu au intrat niciodată în bucătărie.

Aşa că vă provoc rapid la plăcintă cu peşte. Vedeţi ingredientele în filmul original, decideţi singurei asupra cantităţilor şi mâine o comitem. Fiecare la el în bucătărie. Facem poze, scriem două-trei rânduri despre ce şi cum am făcut (în definitiv, plecăm toţi de la varianta lui Jamie, dar avem libertatea de a improviza pe parcurs) şi punem care pe unde poate, pe blogul propriu sau aici dacă n-aveţi. Important e să trimiteţi toate cele pe mail, în timp util.

Nu vă promit vreun premiu, nu mă voi întrista nici măcar dacă nu voi fi reuşit să conving pe nimeni să încerce plăcinta asta la el în bucătărie. Eu oricum o fac. :)