Posturi cu tagurile: "bucatarie braziliana"

1. Fasole şi orez. Împreună. În fiecare zi. Cea mai populară garnitură pentru toată populaţia Braziliei. Există (mulţi) brazilieni de toate vârstele care nu au trăit o singură zi din viaţa lor fără fasole şi orez, de obicei pe aceeaşi farfurie, lângă carne, salată, peşte, legume, fructe etc.

2. Capoeira, atât de celebrul stil de luptă devenit non-contact, doar o combinaţie de dans şi gimnastică mai mult decât spectaculoasă şi dinamică, este originar din Angola, locul de unde au fost aduşi majoritatea sclavilor cu care ştabii portughezi, proprietari din senin pe bucăţi enorme de teren mustind de bogăţie şi fertilitate, şi-au populat fermele. Capoeira se întâmplă pe muzică live specifică respectivelor demonstraţii, cu instrumente tradiţionale dintre care nu lipseşte „berimbao”, un instrument ce seamănă cu un arc cu o cutie de rezonanţă făcută din nucă de cocos uscată.  În timpul reprezentaţiilor există un fir epic povestit de maestru.

3. Dimensiunea actuală a pădurii tropicale atlantice, vegetaţia seculară de pe malul brazilian al Oceanului Atlantic, se cifrează astăzi la fix cinci procente (5%) din câtă era ea acum câteva sute de ani. Exploatarea a început masiv imediat după ce Brazilia a devenit teritoriu portughez, în 1494. A continuat şi după câştigarea independenţei şi ar mai continua masiv şi astăzi dacă ar mai avea de unde. Fărâma asta de 5% este cam toată în statul Bahia şi sperăm să mai fie o vreme.

4. Cel mai frumos Carnaval brazilian nu se întâmplă la Rio de Janeiro. Mai ales dacă nu te cheamă Radu Mazăre şi ideea ta despre Carnaval nu se reduce doar la dansatoare sumar îmbrăcate, călare pe care alegorice. Nici la Salvador nu e chiar cel mai frumos Carnaval, chiar dacă aici accentul pronunţat sexual de la Rio e înlocuit de concerte ale celor mai îndrăgiţi muzicieni „populari” din toată ţara. Olinda este numele oraşului situat pe coasta de Nord, puţin mai sus de Recife, în care se organizează anual un Carnaval încântător. În Olinda au reuşit să păstreze tradiţiile carnavalurilor portugheze, combinate cu influenţele africane atât de surprinzătoare şi memorabile. Olinda este, la rândul lui, un oraş colonial foarte bine conservat şi îngrijit.

5. Din cauza foarte pronunţatului catolicism practicat cu râvnă pe tot cuprinsul ţării, avortul este interzis prin lege în Brazilia. Coroborat cu o proastă politică a contracepţiei, girată de un sistem medical aproape la fel de disfuncţional ca în România, şi cu un apetit timpuriu şi şturlubatic al focoşilor brazilieni, fetele încep să devină mame în multe cazuri şi de pe la treisprezece anişori. Şi asta nu neapărat din întâmplare, ci cu băieţi pe care ele chiar îi iubesc :)

În octombrie am scris pe desprealcool.ro despre buclucuri braziliene înfoiate şi umplute. Pentru că e deja noiembrie şi o altă reţetă cu bere urmează să apară curând acolo, iată şi aici povestea lunii trecute.

Povestea de astăzi este despre prima mea incursiune destul de stângace în bucătăria braziliană. Am zis să încep cu ceva mai puţin complicat. Coxinhas se vând aici în brutării şi la ambulanţii ce-şi cară, pe o roată sau două, microtarabele tip fast food la ora prânzului. Sunt umplute cu pui, cod uscat desărat, carne tocată sau amestec de brânză şi şuncă. Le-am ocolit multă vreme pentru că, la prima experienţă, am avut senzaţia că înăuntru aluatul nu e niciodată suficient preparat. Abia când le-am făcut, am priceput de ce presupunerea mea era incorectă. Ei bine, numai simplă n-a fost experienţa asta a mea şi e musai să o repet pentru rezultate mai bune. Ceea ce urmează respectă felul în care Coxinhas sunt făcute în mod tradiţional în Brazilia, adaptat celor câteva certitudini culinare pe care le deţin mulţumită anilor de experienţă de până acum, abaterile de la reţeta originală fiind minimale.

SUPĂ
Ingrediente: trei pulpe de pui cu os şi un spate întreg (torace şi târtiţă), o ceapă, trei căţei de usturoi, o ramură de busuioc proaspăt, doi litri de apă.
Treaba ştiută. Foc puternic până începe să se ridice spuma, dacă e cazul. Spumat, apoi foc mic şi fiert cu capac minimum o oră şi jumătate. Strecurat bulionul, separat carnea, înlăturat legumele fierte. Supa merge în etapa următoare, puiul stă o tură să se răcorească.

ALUAT
Ingrediente: un litru de supă de pui, 100 ml de bere blondă, 500 de grame de făină albă, 100 de grame de unt bun, sare şi piper proaspăt măcinat.
Am pus supa la fiert, cu untul, sarea şi piperul. Am aşteptat să fiarbă în clocote mici şi am început să adaug treptat făina, amestecând în permanenţă cu un tel. Sună familiar? A zis cineva “ciulama”? Pe măsură ce am adăugat făina, aluatul se îngroaşă. Cât aluatul era încă moale, am adăugat berea şi am încorporat-o în aluat.

Telul, pe care l-am folosit în primul rând pentru a rata “cocoloaşele” a fost înlocuit de o lingură serioasă de lemn. Când am terminat făina, aluatul începea să se desprindă deja de fundul cratiţei care a stat pe foc pe toată durata operaţiunii. Am mai amestecat încorporând restul de făină şi am amestecat până aluatul a devenit compact şi complet dezlipit de cratiţă.

Da, e nevoie de atenţie la primele linguri de făină şi apoi de forţă până la sfârşit. Femeile baiene numai de lipsa forţei nu se pot plânge. Aluatul stă o tură departe de foc, să se răcorească, apoi încă una, în frigider, într-un vas uns cu unt, măcar o jumătate de oră. Eu vă recomand o oră, cu vizite şi amestec din sfert în sfert, ca să nu devină prea dur. Reintră puiul pe teren.

UMPLUTURĂ
Ingrediente: carnea dezosată de pe pulpele de pui, bine răcită, 50 ml ulei de măsline, o ceapă tăiată mărunt, trei căţei de usturoi tăiaţi mărunt, o tulpină mică de praz, tăiată fin, două roşii fierte, decojite şi tăiate cuburi mici, 100 ml de bere blondă, 50 ml de suc de roşii, pătrunjel proaspăt tocat, sare şi piper, oregano uscat.

Înainte de a mă apuca de umplutură, a trebuit să dau piept cu metoda prin care carnea de pui fiartă poate fi mărunţită pentru a căpăta structura şi textura apropiată pastei în timpul preparării ulterioare. Am dat deocamdată piept (de pui, sic!) cu ea, dar primul rezultat nu mă mulţumeşte deloc. Ideea e aşa: cu mâna stângă ţii bucata de pui fără os presată pe suprafaţa de lucru, cu latul fibrei spre dreapta. Cu mâna dreaptă înarmată cu o furculiţă mai ţapănă începi şi “muşti” mărunt din bucata de pui. Cu cât mişcările furculiţei sunt mai scurte şi mai ferme, cu atât “tocătura” e mai fină. Eu atât am putut, dar sunt convins că vouă vă va ieşi mult mai mărunt, cam ca mie data viitoare. În portugheză, acţiunea asta este denumită de verbul “desfiar”, mărunţire, rupere în bucăţi. Participiul lui este “desfiado”, tocat.

Acum umplutura. Am început cu o tigae bine încălzită în care am încins apoi uleiul. Ceapa, prazul şi usturoiul – primele în uleiul încins, până au devenit transparente. Apoi puiul mărunţit, bine amestecat cu restul conţinutului tigăii. Apoi roşiile fierte, ajutate de sucul de roşii şi de bere să se omogenizeze cu restul compoziţiei. Apoi totul amestecat până ce sosul se reduce aproape complet. Sare, piper, oregano, pătrunjel proaspăt şi încă două minute de amestecat pe foc. Şi gata. Umplutura stă şi ea o tură, să se răcească suficient pentru a da piept (da, de pui!) cu aluatul. Tu deschide-ţi o bere rece şi trage aer în piept. Urmează mama lu’ Gheorghe Dracu: modelarea.

MODELARE
Aluatul, dragi şi hărnicuţe, trebuie să fie foarte bine răcit, dar în niciun caz ţeapăn. Dacă e rigid, luaţi-l puţin la frământat cu delicateţe. Trebuie să puteţi lua bucăţi din el şi să le modelaţi cu ajutorul căldurii palmei. Grosimea aluatului n-ar trebui să depăşească o jumătate de centimetru, dar nici nu trebuie să se rupă în momentul în care-l strângeţi în jurul umpluturii. Dacă aluatul e suficient de rece, nu se va rupe. Dacă se rupe cu umplutura în el, nu vă imaginaţi vreo clipă că reuşiţi să-l mai lipiţi sau să refolosiţi bucata de aluat. Salvaţi umplutura, luaţi altă bucată de aluat.

În mijlocul aluatului întins, puneţi o cantitate potrivită de umplutură. “Potrivită” înseamnă aici măcar egală cu cantitatea de aluat asignată. Coxinhas în care e mai mult aluat decât umplutură sunt o insultă.

Apoi îngropaţi aluatul între marginile ridicate ale bucăţii de aluat, scăpaţi de surplusul de cocă pe care vă dau aici scris că-l veţi avea la fiecare modelare şi daţi-i forma asta :D

Rânjesc pentru că şi eu am zis că e aproape banal. Vorbim după ce treceţi prin asta. Raportaţi mărimea fiecărei Coxinha la podul palmei. Ca să aveţi un reper de proporţie. Şi dacă aţi terminat etapa asta şi aveţi pe o farfurie, în faţa voastră, măcar zece lacrimi de-astea de iubire, înseamnă că puteţi să vă apucaţi de prăjit.

PRĂJIRE
Ingrediente: un litru de ulei pentru prăjit, 2 ouă bătute, pesmet
Încingeţi bine uleiul într-o tigaie înaltă. Cât de bine, vă poate spune un băţ de chibrit lăsat să plutească în uleiul curat. Când se aprinde chibritul, e intrarea ta. Cât se încinge uleiul, daţi pe rând jucăriile prin ou şi apoi prin pesmet. Încecrcaţi să le manevraţi cu delicateţe şi să nu le găuriţi. La prăjire, prin orice orificiu sigur va ieşi măcar puţin sos de la umplutură. Ori eu am fost în zi proastă, ori ceva a fost împotriva mea în aventura asta, ale mele s-au cam fisurat toate. Asiguraţi-vă că uleiul acoperă integral toate guguloaiele şi neapărat prăjiţi maximum patru la o rundă. Altfel, uleiul se răceşte considerabil, timpul de păjire creşte, cantitatea de ulei absorbită de preparat e mai mare etc. Desigur, le scoateţi pe un platou acoperit cu două-trei straturi de hârtie absorbantă de bucătărie.

GREŞELILE MELE
Aluatul nu a fost suficient de rece şi înclin să cred că am greşit proporţia supă-unt-făină. Eu v-am dat cantităţile corecte, eu nu le-am respectat cu stricteţe. Puiul trebuie mărunţit foarte bine, ceea ce eu iar nu am îndeplinit, fiind prima dată când am încercat metoda. Şi am palma prea mare. Vă sugerez să lucraţi cu nişte mâini de dimensiuni normale.

CONCLUZII
Vă spuneam la început despre senzaţia mea că aluatul din jurul umpluturii e crocant la exterior şi cremos înăuntru. Deci crud din punctul meu de vedere. Şi nu e aşa. Aluatul e fiert din start, deci nici vorbă de înghiţit făină crudă. Desigur, nici făina fiartă nu e vreo minune, dar din nou mă pun chezaş că nu vă veţi încumeta să faceţi treaba asta mai des de o dată pe an sau chiar mai rar. Structura e foarte interesantă, textura e drăgălaşă, conţine multe dintre trăsăturile definitorii ale brazilienilor în general, dar despre asta poate vă voi spune cu altă ocazie. Aroma berii e acolo cu un scop foarte precis şi sunt convins că-l veţi descoperi cu bucurie.

Disclaimer. This post is not a translated version of the article published on BuzzFeed by contributor Gabriela Kruschewsky, but a deeper insight of a Romanian living and cooking professionally in Brazil on the list of dishes presented in the original text. All the pictures are linked to their original uploads and the text gives a wider view on the Brazilian cuisine for the readers, based on the original article. 

Buzfeed au publicat ieri, sub titlul „24 Traditional Brazilian Foods You Neet To Eat Right Now” o listă cu de-ale gurii de pe mai toate drumurile drăguţei Brazilici, teritoriul meu adoptiv din ultimul an. Şi pentru că suntem aproape în temă cu mai toate cele povestite acolo, am zis că nu vă strică o retroversiune românească avizată de la faţa locului. Să purcedem, dară.

1. Coxinhas

Am fost oarecum surprins să găsesc asta pe prima poziţie şi sigur lista nu e ordonată alfabetic. Coxinhas sunt cea mai vie expresie a fast-food-ului brazilian de pretutindeni. Aluat opărit, umplut cu pui, brânză, carne sau peşte, modelat în formă de picătură (cele din imagine suntprintre cele mai triste pe car ele-am văzut vreodată) şi apoi prăjit rapid în baie de ulei. Sigur că sunt o experienţă de neratat vizitând Brazilia, dar parcă să zic că nu chiar cea mai atrăgătoare dintre toate. O întreagă poveste personală cu Coxinhas, pe desprealcool.ro.

2. Brigadeiro

Dacă despre Coxinhas ştim sigur că este cel mai răspândit preparat sărat din mâncarea stradală a Braziliei, Brigadeiro se înscrie lejet pe poziţia de frunte a duciurilor rapide, ieftine şi populare. Cacao, lapte condensat îndulcit zdravăn din fabricaţie, date prin fulgi de cocos sau de ciocolată şi ţinute la rece, dar nu foarte rece, căci trebuie să fie destul de moi şi să se topească rapid în gură. Ce nu-mi place mie la treaba asta e că, în ciuda tonelor de cacao naturală produse de vreo trei ori pe an aici, pe stradă sunt făcute din cacao industrială, de la supermarket. Plus laptele condensat plin de zahăr, o nenorocire omniprezentă în dulciurile „de masă” din Brazilia. Cu siguranţă, un desert pentru oricine şi o umplutură foarte des utilizată pentru clătite, tapioca, tarte, torturi etc.

3. Pão de Queijo – Pâine cu/de brânză

Tot fast-food, produs de patiserie sau brutărie de obicei, tot premix cumpărat la pungă, de la orice magazin cu produse alimentare. Un pachet cu pudră solubilă făinoasă, arome „identic naturale” şi ceva conservaţi şi afânători. În amestec cu apă chioară şi probabil unt sau margarină, devine aluat bun de modelat şi de băgat la cuptor. Şi arată senzaţional la ieşire şi chiar miroase cu totul îmbietor. Dacă nu le mănânci calde, în jumătate de oră devin cauciucate, iar savoarea de „brânză” se mută undeva, departe, între gust de pământ umed şi ciorapi obosiţi.

4. Farofa

Farofa asta nu e chiar „food” de sine stătător, căci pe masa braziliană ea are mai degrabă rol de acompaniament, de garnitură. Făină de manioc (mandioca în America Latină, cassava în India) prăjită sau prelucrată industrial. În varianta ei simplă, cumpărată de la magazin, e presărată cam pe orice preparat şi dă o consistenţă zgrunţuros-crocantă. Mulţi brazilieni pur şi simplu nu simt gustul mâncării fără puţină farofa pe absolut orice au în farfurie. În bucătăria o idee mai diversificată, farofa e prăjită în tigaie cu ingrediente dintre cele mai diverse (legume, fructe, ouă, peşte, carne) şi devine o garnitură aromată, cu bucăţele din respectivul ingredient la care este adăugată la prăjire. Eu o folosesc pe post de pesmet, la îmbrăcat şniţele, aripi de pui sau peşte pane şi funcţionează de minune.

5. Feijão Tropeiro

Fasolea e sfântă în Brazilia. La fel ca orezul. La fel ca prezenţa fasolei boabe şi a orezului la absolut fiecare masă din viaţa unui brazilian. Este garnitura de bază pentru absolut orice e de mâncare la prânz şi la cină. Nu glumesc, sunt milioane de brazilieni şi sute de generaţii care au mâncat şi mănâncă fasole cu orez în fiecare zi a existenţei lor. Reţeta de aici nu îmi este familiară, dar ce poate fi atât de complicat în a amesteca boabe de fasole fiartă cu ulei, farofa, jumări de porc şi ceapă verde? Dacă fasolea e fiartă, preparatul din imagine nu solcită mai mult de cincisprezece minute.

6. Açaí

Ei, da… Dacă mă veţi întreba ce gust are Brazilia, ar fi unul dintre primele răspunsuri care mi-ar veni natural. E îngheţata naturală braziliană şi nu e deloc o bagatelă. E atât de apreciat, încât multe dintre ţările europene au început să-l aducă în gelaterii, unde se bucură de mare succes. Auzisem într-un timp că şi în Bucureşti ar exista. Deci. Pulpa fructului natural de açaí [‘a s a í] e recoltată de obicei prin fierbere pentru că fructul e dur. E amestecată în mod invariabil cu pudră de guarana, energizantul natural de sute de ani al Americii Centrale şi al Americii de Sud. Amestecul ăsta se congelează şi devine baza preparatului. În punctul de desfacere, baza este mixată cu pulpă de banane şi miere sau zahăr şi devine cremoasă, de consistenţa îngheţatei. Drept topping, în cupă sau castron, poţi adăuga bucăţele de fructe proaspete, miere şi granola. În Bahia, granola conţine seminţe de cereale, fulgi de tapioca prăjiţi cu miere, alune, arahide, caju, migdale, bucăţi de nuci braziliene, seminţe de susan, seminţe de floarea soarelui, stafide şi miez de nucă de cocos dat pe răzătoare. Toate prăjite în tigaie, fără ulei, apoi uscate bine în cuptor. O minunăţie.

7. Pastéis – Pateuri

…şi ne-am întors puţin la fast-food… Dacă într-un articol scris pe un site străin despre mâncărurile remarcabile din România aţi găsi „merdeneaua” în prima jumătate a listei de propuneri, cred că nu v-ar conveni deloc. Şi bag mâna în foc că nici gastronomilor brazilieni nu le-ar plăcea prea tare să ştie că primele patru „suveniruri” alimentare preluate în memoria turiştilor străini sunt reprezentate de preparate oarecum banale şi de slabă calitate nutritivă. Dar cine suntem noi să judecăm mentalul turiştilor? Bun. În două vorbe, la această poziţie observăm un amărât de foietaj umplut cu diverse, care nu e nici măcar cop în cuptor, ci prăjit cu străşnicie în baie de uei. Umplutura variază de la doar brânză până la carne tocată cu brânză, cu ou fiert, cu roşii, cu…. Am mâncat. E ok. Cât de ok e o merdenea sau vreo altă surată a ei.

8. Mousse de Maracujá

Maracuia e, cel puţin pentru mine, o altă minune de gust natural a Braziliei. Fructul pasiunii probabil că ştiţi cum arată, e de găsit destul de uşor prin magazinele româneşti cu legume şi fructe de import. Ei, maracuia e uneori de patru-cinci ori mai mare, e galbenă şi eu sunt mort după ea. Brazilienii se feresc de ea în timpul zilei pentru că lor în general le provoacă somnolenţă. E şi fructul meu preferat într-o caipirinha, pe care barmanii din oraş se strâmbă cu mirare când le aduc mainte că o beau fără niciun strop de zahăr. Maracuia e acră bine, deci se echilibrează de minune în spuma care conţine (din nou) lapte condensat, adaos de zahăr şi frişcă bătută din smntână sau premix chantilly. În rest, respectă regulile simple ale oricărui mousse.

9. Feijoada

Cea mai răspândită variantă de fasole cu carne în Brazilia. Iahnia braziliană. E atât de populară, încât magazinele vând invariabil, la raionul de carne, „feijoada kit”. O tăviţă din polistiren închisă cu folie d eplastic alimentară, în care găseşti toate bucăţelele de carne şi grăsime recomandate pentru mâncarea de fasole: carne marcă proaspătă de vită, carne sărată uscată de vită (carne seca sau carne de sol, bine împănată cu sare şi uscată la soare), slănină de porc, coastă afumată de porc, cârnat gros afumat şi sărat (calabresa) şi eventual şuncă afumată (bacon). În feijoada fasolea este întotdeauna neagră, boabe destul de mărunte. E bine aromată cu coriandru şi dafin şi, în general şi mai ales în Bahia, e făcută în vas de ceramică, panela de baro, o mândrie destul de proprie gastronomiei tradiţionale din regiune.

10. Bolinho de Chuva – Chifteluţele ploii

Gogoşele. Cu zahăr şi scorţişoară. Nu le-am văzut niciodată pe-aici. Atât.

11. Moqueca de Camarão – Moqueca de crevete

Ei, da, intrăm în sfârşit în domeniul cu adevărat tradiţional culinar brazilian. Moqueca e unul dintre love-mark-urile autentice ale bucătăriei naţionale. În esenţă, moqueca e o tocană „liniştită”, în care ingredientele de diferenţiere ar fi laptele de cocos şi uleiul de palmier, înlocuit în Bahia de o altă mândrie locală, uleiul de dende. Moqueca nu e doar de crevete. Restaurantele fac moqueca de peşte, de peşte cu crevete, de homar sau de mai multe vietăţi marien la un loc. La Pedra do Sabia, prima mea gazdă din Brazilia, se făcea moqueca vegetariană cu banana da terra , mai mari, mai consistente, mai puţin dulci, mai dure decât bananele de mâncat ca atare şi folosite doar preparate termic, fierte, coapte în cuptor sau prăjite.

O moqueca adevărată e făcută în cratiţă largă de ceramică, cu capac, panela de barro. Ingredientele sunt aşezate în straturi circulare, unele peste altele, astfe încât să împrumute savori unele altora fără a se deteriora. Straturi de ceapă, ardei gras, dovlecel, roşii, ingredent principal, toate alternate cu ingrediente pentru gust şi aromă (plante aromatice şi usturoi) şi stropite gradat cu uleiul de palmier sau de dende. Apoi totul scăldat în laptele de cocos făcut natural, în blender, din miez de nucă de cocos matură şi apă de cocos. Capacul pe cratiţă şi cratiţa pe foc mediu în jur de treizeci de minute. Dacă e făcută cu atenţie şi dacă uleiul de dende (foarte consistent şi cu aromă destul de puternică) nu e folosit în exces, nu e rea deloc.

16. Acarajé

Am sărit direct la poziţia a şaisprezecea pentru că 12-15 fie îmi sunt străine, fie reprezintă treburi despre care nici nu are rost să amintesc, gen sandwich-ul de la 14 şi blend-ul de papaya cu îngheţată de la 15. Nici acaraje-ul nu e vreo pasiune pentru mine, dar trebuie să recunosc că e reprezentativ cel puţin pentru Bahia, echivalentul shaormei de prin toată Europa. Am mai amintit despre el cu altă ocazie. În principiu vorbim despre o chiflă-gogoaşă din aluat dens (cred că de tapioca), prăjită în baie de ulei, în general de palmier. Tăiată pe din două, unsă cu cremă de fasole „black eye” şi umplută cu creveţi uscaţi afumaţi şi salată. E tot mâncare stradală şi e…aşa cum v-am spus. Decideţi voi dacă vi se pare tentant.

17. Romeu e Julieta

Interesant pentru aceia pasionaţi de şocul papilar sărat-dulce. Vorbim despre un „sandwich” cu felii de brânză albă între care apare un strat de marmeladă de guava. Guava mi se pare un fruct foarte interesant şi unic prin aromă. Mi-e imposibil să vă spun cu ce seamănă la gust pentru că…nu seamănă cu niciun alt fruct. Goiabada, marmelada de guava, este nelipsită de la micul dejun al hotelurilor şi resort-urilor braziliene.

18. Misto Quente

Este cel mai popular sandwich de aici. Nimci altceva decât pâine prăjită sau încălzită în cuptor, cu felii de şuncă presată şi mozzarella, care aici e, în general, de calitatea celei utilizate în România de pizzeriile care folosesc ingrediente ieftine: galbenă, la calup, aducând mai degrabă a brânză topită feliată sau a caşcaval prost decât a mozzarella. Desigur, există brânzeturi bine făcute în mai multe zone ale Braziliei, iar în Lencois, oraşul în care am stat în Chapada Diamantina, un italian produce bocconcini adevărat, după reţetă tradiţională.

19. Requeijão

Cu părere de rău, aici contributor-ul american de la BuzzFeed a dat-o în bară la nivel glorios. Nu numai că nu are nicio legătură şi nu aminteşte în niciun caz de ricotta, o varietate de brânză lesne replicabilă în casă, din lapte integral, dar mi-ar fi imposibl să o aşez sub titlul exaltat al articolului original. Requeijão e un fel de brânză topită mai lichidă sau un fel de smântână industrială mai groasă. Nu cred să fi fost vreodată produsă natural, în casă, sau cel puţin ceea ce  cumperi sub acest nume de la supermarket nu poate trece nici măcar drept cremă de brânză. Cu un procent considerabil de grăsimi ce nu-mi par a proveni din culturi lactice şi cu un vag gust lactat, mie îmi slujeşte la replica smântânii fermentate pe care o folosim în România. Amestec requeijão cu iaurt natural şi ajung aproape de consistenţa şi gustul a ceea ce aş putea folosi drept smântână. Există smântână naturală produsă de fermele din zonă, dar livrările nu merg întotdeauna conform înţelegerii, iar în magazine nu ecistă. Cel puţin în oraş.

20. Mandioca Frita – Manioc prăjit

Pentru că maniocul este un tubercul, stă în picioare cu succes în varianta cartofului prăjit. Mai consistent, mai dulce, mai gustos decât cartoful obişnuit, maniocul prăjit apare destul de des în secţiunea gustărilor sau garniturilor din meniurile braziliene. Îl prefer pe fratele lui „tuberculos”, aipim, care arată aproape la fel în farfurie, dar mi se pare şi mai bun la gust şi mai tentant ca textură.

21. Salpicão

Un aperitiv cu adevărat remarcabil prin numărul şi diferenţele de textură şi gust ale ingredientelor ce-l compun. Şuncă presată, pui fiert, măr, stafide, mazăre, porumb, morcov, măsline şi o ploaie de paie din cartof prăjit. Plus maioneză lungită cu iaurt. O salată crocantă care, dacă ar avea şi nuci, m-ar apropia şi mai mult de sugestia unei Salat Waldorf mult mai complexe şi mai îndrăzneţe.

Şi nu mai ajung pâă la poziţia 24 din aceleaşi motive de mai devreme. Poziţia 22 e un fel de tort al leneşului, făcut din biscuiţi de supermarket şi două creme destul de terne, 23 şi 24 sunt preparate care nu-mi sunt familiare şi cu siguranţă fac parte doar din topul personal al autorului articolului din BuzzFeed. Hai să vă fac o promisiune: până în aprilie anul viitor, vin aici cu o listă proprie, documentată şi verificată inclusiv în bucătărie, nu numai din mâinile altora. Sunt o mulţime de preparate culinare braziliene cu adevărat de neratat aici, treburi cu galoane grele atât din punctul de vedere al preparării, cât şi din acela al popularităţii. Nu înţeleg de ce din listă lipsesc delicii inevitabile ca Bobo de Camarao, Arroz de Polvo, Sarapatel, Pirao de Mandioca, Escondido, supe ca Mocoto sau Caldo de Camarao şi multe altele. Mai daţi-mi ceva timp şi mă voi ţine de promisiune. Poftă bună! :)

Ce să fie, ce să fie? Povestea jucărelelor din imagine va apărea în octombrie pe desprealcool.ro. Vă zic deocamdată că e o adaptare cu bere a unui preparat foarte brazilian şi prima mea incursiune pe bune în bucătăria locală. Cinci etape de preparare, nu mai puţin. Preparat supă, apoi umplutură, apoi aluat, apoi modelaj şi apoi prăjire. Plus o tehnică pentru mine până acum străină de mărunţire pentru umpluturi a cărnii fierte. O întreagă tevatură care vi se va părea cel puţin complicată şi cu o finalitate care aici se vinde cu doi reali bucata. Şaptezeci de eurocenţi, da.