Ce ne costă?

sâmbătă, 8 martie, 2014 la 4:52 am

Imaginea asta circulă de câteva zile pe conturile de Facebook ale brazilienilor dn jurul meu. Proprietarul unui chioşculeţ în care se fac chei şi-a scris pe perete programul de funcţionare.

horario de funcionamento

Textul zice aşa: „Program de funcţionare. Deschidem la 8:00 sau la 9:00. Uneori la 10:00. Închidem la 18:00 sau la 19:00. Uneori la 12:00. Uneori nu deschidem deloc!”. Putea lesne să mai adauge „treci când vrei, uneori vei avea şansa să găseşti deschis..” Omul ăsta îşi face programul la taraba cu chei după cum îi dictează lui viaţa, nu taraba. El ştie că nu întotdeauna ajunge să deschidă chioşcul la ore fixe şi că uneori n-are chef să stea în el de dimineaţa până seara. Ştie că uneori nu are chef să stea deloc.

Ce face el cu timpul lui îl priveşte direct şi personal. Dar măcar e sincer, nu? Şi cu el, şi cu muşteriii lui. El nu stă la muncă doar ca să facă act de prezenţă sau ca să-ţi omoare timpul, ca să stea cât mai mult timp „legal” departe de casă, ca s-o ardă pe net sub pretextul că munceşte. Pot să presupun liniştit că băiatul ăsta n-are nici credite de returnat la bănci, nici prea mulţi bani în buzunar, ci doar puţină linişte în plus şi un dram de fericire mai mult decât aceia care, indiferent de cât de mult ajung să primească drept preţ al libertăţii lor, nu vor avea niciodată suficient.

Profesionişti pentru bani, profesionişti pentru misiune

duminică, 10 noiembrie, 2013 la 8:57 am

worker

Încep să cred că Seth Godin are mare dreptate. Diferența dintre amatori și profesioniști e că profesioniștii sunt cei care lucrează, indiferent că au chef sau nu:

„The notion that I do my work here, now, like this, even when I do not feel like it, and especially when I do not feel like it, is very important. Because lots and lots of people are creative when they feel like it, but you are only going to become a professional if you do it when you don’t feel like it. And that emotional waiver is why this is your work and not your hobby.”

Până la urmă serviciul în sine e cronica tuturor lucrurilor care nu ne plac, dar pe care trebuie să le facem dacă vrem să vină banii de undeva. („Diferenţa dintre amatori şi profesionişti” Andreea Năstase)

OK, restul articolului e magic, e hrănitor de minţi tinere şi deschise, mai mult decât util acelora aflaţi la început de drum în general, în viaţă, nu numai spre o carieră sau o profesie. Mi se pare că lipseşte ceva, totuşi. Sau, ca să mă exprim fără nicio nuanţă negativă, m-aş fi bucura să găsesc în textul ăsta ceva în plus, ceva ce Andreea poate că a subânţeles fără să o scrie negru pe alb.

Pentru că eu unul sunt obligat să fac o distincţie între profesioniştii pentru bani şi profesioniştii pentru misiune, utilizând vocaţia. Ştiţi care e convngerea mea din ce în ce mai puternică? Eu cred că ambele tipuri de profesionişti sunt autentice, dar cel din urmă e puţin mai fericit. Mai cred că profesioniştii care lucrează şi când nu au chef s-ar putea să greşească mai des decât aceia care lucrază oricând cu aceeaşi pasiune şi convingere că îşi împlinesc misiunea exercitându-şi vocaţia.

Mi-e teamă că ne-am creat la nivel cultural modele greşit înţelese ale profesionalismului. Modelele noastre de căpătâi sunt indivizi care au strălucit, iar dintre ei mulţi au făcut şi o poală de bani, dar au şi modificat plenar domenii întregi de activitate, ştiinţa şi direcţia omenirii. Toţi aceştia, demonstrat cu probe şi studii de caz cel puţin aparent serioase (Malcolm Gladwell, de exemplu, chiar vorbeşte pe limba mea) au fost şi unii încă sunt nişte profesionişti pasionaţi. La ei banii au venit pentru că au ştiut mai devreme sau mai târziu ce vor să facă, şi-au susţinut pasiunile cu multă muncă de cele mai multe ori repetitivă fără ca asta să le fie neplăcut şi au avut şi un dram sau un munte de şansă şi au primit ajutor punctual, providenţial sau conjunctural ca să-şi dezvolte proiectele şi teoriile.

Mulţi dintre ei au reuşit să pună piciorul ferm în pragul istoriei şi să devină parte din ea tocmai când au desoperit că „serviciul e cronica tuturor lucrurilor care nu ne plac, dar pe care trebuie să le facem dacă vrem” să ne plătim chiria şi ratele la bancă şi că menirea lor e în cu totul altă direcţie pe care, din cauza fricilor de toate felurile, nu şi-au dat voie să calce. Şi mie-mi plac banii. Sau, ca să fie mai clar, şi mie-mi plac foarte multe dintre avantajele pe care un individ le poate obţine plătind cu bani pentru ele. Dar nu mi s-a întâmplat să plâng de furie că trebuie să mă ridic din pat de dimineaţă ca să merg să muncesc decât în două dimineţi din cei aproape şaisprezece ani de când muncesc şi sunt plătit pentru ceea ce prestez. Nota Bene: în ambele cazuri solicitasem să fiu plătit în avans, ştiind că la un moment dat ar fi existat şansa să clachez şi să renunţ.

Suma asta a „tuturor lucrurilor care nu ne plac” dar pe care le înghiţm cu noduri, pentru bani, sigur că poate să devină un mod de viaţă al unui profesionist remarcabil numai că, în timp, realitatea ne cam dă exemple că modul ăsta de viaţă de multe ori plesneşte, crapă. În starea de sănătate, în căsnicie, în relaţiile interumane, în educaţia propriilor copii… În general, în ceea ce suntem obişnuiţi să identificăm drept „viaţă”. Şi, ca să vezi, bumerangul loveşte chiar în calitatea de profesionist a celui convins în primul rând de bani că e la locul potrivit. Cred că îmi plac mai mult profesioniştii fără cancer şi fără vieţi personale distruse ori trăite frugal, absent, pe furate. Şi mai cred că profesioniştii convinşi de misiune şi nu de bani, nu ştiu cum naiba, parcă se îmbolnăvesc mai rar şi îşi petrec viaţa într-o mult mai bună conexiune cu ei înşişi, cu cei din jurul lor, cu soarele, cu Universul…

Sigur că unii dintre voi vor spune că pun problema la un mod ideal, în care toţi ar trebui să prestăm în mod profesionist ceea ce ne place cu adevărat să facem, ceea ce ne bucură şi ne face să ne simţim cu adevărat la locul potrivit. Dar acum serios, voi nu credeţi că modelul ăsta al profesionalismului de nevoie a cam eşuat, că l-am abordat doar ca pe un compromis şi că drumul ăsta se îngustează vizibil, de la o zi la alta?

Misiune. Vocaţie.

duminică, 6 octombrie, 2013 la 6:53 am

[youtube http://youtu.be/tZ7Y1-0bNeQ]

Atâtea sute de ani de civilizaţie, atâtea mii de generaţii educate în spiritul performanţei, atâtea şi atâtea descoperiri şi atâţia paşi uriaşi către atâtea ţinte, peste noi şi noi bariere doborâte la răstimpuri din ce în ce mai scurte… Şi totuşi parcă ne lipseşte ceva… Din ce în ce mai vizibil, din ce în ce mai măsurabil şi mai palpabil. Omenirea îşi ghidează indivizii după excepţii. Modelele excepţionale sunt idolatrizate şi indicate spre copiere. Să fii ca ACEL chirurg, ca ACEL matematician, ca ACEL geniu financiar, ca ACEL sportiv, ca ACEL vizionar în business sau în politică. Să fii Einstein, Gates sau Ronaldo. Să fii cel puţin ca mine, părintele tău, şi să mă depăşeşti pentru că eu nu am avut condiţiile pe care ţi le ofer eu ţie.

Abia în ultimul deceniu, câteva minţi au început să se trezească şi să explice că toate aceste modele au avut şansa, aparent spectaculoasă pentru unii şi de-a dreptul bagatelizată de alţii, de a-şi identifica vocaţia pe care apoi, cu şansă şi pracică, că o aşeze pe drumul îndeplinirii misiunii lor în această instanţă a existenţei. Oamenii ăştia au avut o chemare, chemarea a fost susţinută de aceia care i-au format, după care ei înşişi, nelăsînd Luminăţia Sa ŞANSA să treacă pe lângă ei, au muncit şi au fructificat-o. Unii s-au bucurat de înlesniri financiare venite din partea familiei, alţii nu. Însă averile consistente au venit abia după ce tot procesul descris până aici a fost împlinit. Ba, în multe cazuri, îmi permit să cred că averile au survenit abia după ce toate aceste modele au luat piciorul de pe acceleraţie în propriile procese de împlinire a misiunii. Şi, mai mult, succesul financiar a influenţat în unele cazuri chiar năruirea imperiilor create cu muncă şi exuberanţă.

Poate că ar fi bine să facem o diferenţă cât de cât clară între misiune şi vocaţie, asupra succesiunii şi interdependenţei cărora încă nu sunt nici eu foarte lămurit. Într-o ecuaţie simplă de Marketing, misiunea ar fi reprezentată de obiectiv, în timp ce vocaţia se substituie strategiei. Activităţile întreprinse în virtutea vocaţiei devin, astfel, tactici. Într-o discuţie vitală astăzi pentru proiectul pe care l-am creionat împreună cu Alis şi de care ne vom ocupa în următorii doi ani, a fost pentru prima oară când mi-am pus misiunea în cuvinte şi mi-am verbalizat diferenţa dintre ea şi ceea ce am îmbrăţişat ca vocaţie.  Astfel, misiunea mea este aceea de a crea celor din jurul meu momente memorabile care să le influenţeze în mod util sau capital existenţa de zi cu zi. Asta se poate traduce şi prin „cel mai bun orez pe care l-am gustat până acum”, dar şi prin „povestea ta m-a ajutat să-mi schimb complet modul de a-mi preţui fiecare zi pe care o trăiesc”. „Strategia” mea conţine şi felul în care îmi mângâi peştii când vin bărcile din larg, şi frimiturile minuscule de oregano uscat pe care le aşez pe marginea albă a unei farfurii pregătite să iasă din bucătărie, şi prin chiar cuvintele pe care le scriu acum, şi prin cover-ul după Sting pe care-l voi urca luni pe Youtube…

Trebuie să intri la un liceu teoretic pe care-l vei absolvi fără să ştii să faci nimic concret. Trebuie să alegi o facultate care-ţi oferă perspectiva unei profesii asiguratoare financiar, indiferent dacă la momentul alegerii nici măcar nu ai aflat ce-ţi motivează existenţa şi ce te apropie de fericire. Trebuie să te căsătoreşti, să faci copii, să poţi susţine credite la bănci şi să-ţi menţii sănătatea bună ca să poţi munci ca să produci pentru familie, pentru copii, pentru credite şi pentru asigurări medicale. Şi da, trebuie să-ţi câştigi dreptul la cele două sau trei săptămâni pe an în care pleci în vacanţă cu laptop, şi roaming, şi VPN, şi GPS, şi TBD, şi FYI, şi PLM!!! Şi toate astea în condiţiile în care motivaţiile tale principale sunt recompensele financiare şi de vizibilitate. În condiţiile în care îţi desconsideri superiorii, condiţiile în care munceşti şi colegii. În condiţiile în care de cele mai multe ori ştii că o proporţie din ce în ce mai alarmantă din ceea ce faci este inutil şi, mai ales, din ce în ce mai departe de a-ţi provoca starea de bine a misiunii reale momentan şi episodic împlinite.

E doar un preambul. Îmi dau peste degete şi mă opresc doar pentru că vă vom oferi continuarea şi dezvoltarea ilustrată a acestor gânduri în ceea ce pregătim, consistent şi documentat. Poate că uneori, pe măsură ce vom înainta, voi mai fura bucăţele pe care vi le voi arăta cu bucurie aici în primul rând pentru că abia aştept să vă spun despre ce e povestea asta. N-am răbdare. Ţineţi minte că, mai ales în copilărie, lăsam la sfârşit partea din prăjitură care ne plăcea cel mai mult? Luam cu linguriţa de pe margini, din părţile care nu ni se păreau la fel de interesante, pentru ca ultimele înghiţituri să fie „acelea”, bucata cu adevărat delicioasă. Vă fac o destăinuire: eu nu mai fac asta. E un semn ;)

VIAŢA ÎN STIL BAIAN: ALVARA

joi, 5 septembrie, 2013 la 7:15 pm

Alvara(ua) asta este echivalentul autorizaţiei de funcţionare eliberată anual de autoritatea locală, pentru business-urile de toate felurile. Ca şi în România, la începutul anului calendaristic, să zicem pe 3-4 ianuarie dacă eşti gospodar şi te trezeşti cât de cât repede din beţiile de toate felurile ale începutului de an, aduni o documentaţie sumară, o depui împreună cu cererea tipizată la serviciul Taxe al primăriei, plăteşti tributul specificat şi apoi primeşti hârtia.

În România, din câte ştiu, autorizaţia asta costă 3,000 de lei pentru absolut orice întreprindere din domeniul alimentaţiei publice. Adică indiferent dacă eşti „Chip şi Dale SRL” sau „Trotter Internaţional SRL”, indiferent dacă ai trei mese de plastic sau ditamai hangarul de cârciumă, eşti obligat să plăteşti taxa asta.  Întrucât nu există nicăieri specificaţii juridice privind termenul până la care trebuie să deţii măcar chitanţa de la CEC care atestă plata taxei (în definitiv, asta e tot ce contează) la ultima întrevedere cu „organul competent” am aflat că „e important s-o ai, practic eşti pasibil de amendă începând de pe trei ianuarie” :) Dosărelul conţine aproximativ ZECE documente, plata se face doar la CEC, după care înaintezi actele la serviciul cu pricina şi, practic, nu te mai interesează nimic. În principiu, mai toţi pornesc procesul doar în cazul unui control de la Primărie. Aveţi? Pfuaaai, am uitat, bine că mi-aţi amintit! Veniţi peste o săptămână, că mâine mă duc să plătesc etc. Vine controlul, ai chitanţa, eşti ok. Şase sute şaptezeci şi doi de euro azi.

În Bahia, taxa asta e 250 de reali. Adică optzeci de euro azi. Şi cum revelioanele se termină în Brazilia abia după Carnaval şi după sărbătorile locale asociate lui, am depus cele TREI hârtii pentru Oasis la „prefeitura” în februarie anul în curs. Aici nu plăteşti din prima, că nu faci ce vrei tu :) Protocolul prevede că, după depunerea actelor, aştepţi frumos să te înştiinţeze în scris că poţi veni să efectuezi plata. Uneri primeşti hârtia chiar în momentul plăţii. În alţi ani, autorizaţia a venit la câteva luni după momentul achitării taxei. Astfel încât am auzit de situaţii în care antreprenorul a depus actele la începutul anului şi a primit autorizaţia chiar în decembrie al anului în curs. Dar să nu-ţi treacă prin cap că, dacă tot s-a făcut decembrie şi n-ai nimic la mână, poţi să te fofilezi. A, nu… Pentru că, dacă te-ai făcut că plouă când ţi-a venit înştiinţarea să te prezinţi la Primărie, autorităţile braziliene nu ştiu de-astea cu somaţii şi „veniţi peste o săptămână”. Îţi închid şandramaua secondaţi de ajutorul discret (de cele mai multe ori cu automatul în cumpănă şi cu degetul pe trăgaci, conform poziţiei de aşteptare) al Poliţiei Federale.

Este singura taxă locală pe care întreprinderile din oraş sunt obligate să o plătească în fiecare an direct către bugetul comunitar. Când am venit la Oasis, una dintre primele întrebări pe care le-am pus a fost „cine ia gunoiul şi cât costă?” (Eu încă aveam în cap contractul obligatoriu cu o companie de salubritate fără de care în Bucureşti nu ai cum să exişti ca şi punct de lucru în alimetaţia publică. Adică REBU în cazul meu, care venea lunea conform contractului şi vinerea pe neve. Plus cel cu firma tip DDD. Plus cel cu serviciul obligatoriu de neutralizare a deşeurilor de provenienţă animală. Toate pe bani, toate companii private.). „Păi scoatem seara sacii cu gunoi triat şi vine maşina de dimineaţă, pe la şase. Nu costă nimic.”

PLĂTESC, DAR NU PRIMESC NIMIC

miercuri, 23 decembrie, 2009 la 2:51 pm

Mă trezesc devreme. Într-un apartament din „fondul vechi”, dar într-un bloc de foşti securişti şi „oameni de bine”, care încă de la construire s-a umplut cu proprietari, cumpărători de casă prin CEC. Într-un apartament pe care îl voi plăti în continuare, ani buni. Mă trezesc în patul meu construit ca primă piesă de mobilier pe vremea când casa era goală, după vreo două luni în care am dormit pe o saltea pe care o am şi acum. L-am plătit cu bani din salariu, iar ratele mi le plătesc tot din propriile câştiguri. Pentru apartament nu am primit nicio subvenţie, nicio facilitate din partea Statului. Am fost noi faţă în faţă cu banca şi apoi cu notarul. Tot ce am în casă e dobândit din propriile câştiguri.

Mă dau jos din pat şi mă spăl cu apă pe care o plătesc cu vârf şi îndesat în cotele de la „întreţinere”. Cu săpun cumpărat de mine, cu o periuţă de dinţi cumpărată de mine, cu pastă de dinţi cumpărată de mine. Din Olanda, că mi-a plăcut aia cu care m-am spălat pe dinţi în vacanţă. Mănânc din frigiderul cumpărat imediat după ce am achitat avansul pentru apartament şi taxele notarului. Din cauza unei comunicări proaste, era să nu mai avem frigider de la momentul în care am plecat la notar şi până am ieşit de la el. Noroc cu Tata Socru, Dumnezeu să-l odihnească.

ADEVĂRUL HOLDING, INVESTIŢII ÎN BANAT

luni, 2 februarie, 2009 la 11:35 am

Adevarul Holding este, incepand cu 1 februarie 2009, actionarul majoritar al S.C. Mediatim S.R.L., o importanta firma timisoreana de distributie a presei. Trustul a achiztionat 29 de chioscuri, precum si 25 de puncte volante de vanzare a ziarelor, anunţă un comunicat Adevărul Holding S.A.

UITE UNDE ERAU BILETELE LA STING!

miercuri, 14 ianuarie, 2009 la 2:42 pm

Via EMAG!C:

Ultima sansa pentru un loc la concertul Sting!

Sting va concerta pe 10 februarie la Sala Palatului din Bucuresti, spectacolul fiind inclus in turneul de promovare a celui mai recent album al sau, „Songs from the Labyrinth”. Desi biletele s-au epuizat deja, spectacolul fiind sold-out, cei care nu au reusit sa isi cumpere bilet mai au inca o sansa: Enel, sponsorul oficial al acestui eveniment va lansa incepand de azi, 15 ianuarie, concursul „Cea mai buna muzica in ritmul tau”, castigatorii fiind premiati cu invitatii la concertul Sting!

Concursul este adresat exclusiv clientilor Enel si se va desfasura in perioada 15 ianuarie – 5 februarie, prin serviciul telefonic gratuit al Enel, Telecitire – 0800 07 08 09, castigatorii avand astfel sansa de a intra in posesia unuia dintre ultimele 100 locuri ramase disponibile (n.r. hehehehehe!) la concertul artistului britanic. Mai multe informatii si regulamentul concursului vor fi disponibile pe site-ul www.enel.ro incepand din 15 ianuarie, lista completa a castigatorilor urmand a fi publicata pe 7 februarie pe aceeasi pagina de Internet precum si in presa nationala”

Cam lame, avînd în vedere că toată lumea ţipă după bilete de săptămîni întregi… Dar e dreptul lor, că dau banu’.

SLOVACII AU EURO

duminică, 4 ianuarie, 2009 la 11:17 pm

coroane slovaceDe la 1 ianuarie, slovacii plătesc cu euro cînd se duc să cumpere pîine, mîine, cîine… Cehii zic că se mai gîndesc, polonezii pierd şi ei teren, ungurii la fel. Dacă monedele lor au probleme, probabil că termenul 2012-2014 devine utopic şi pentru România.

RESIGILATE DE LA eMAG. CUTIA.

luni, 22 decembrie, 2008 la 5:41 pm

Ei bine, al treilea şi ultimul spot (deocamdată) din seria „resigilatelor”. De data asta şi mai simplu, pe înţelesul tuturor. Da, ştiu, voi v-aţi prins de la primul…

FANTOME

marți, 9 decembrie, 2008 la 2:33 am

blocuri neterminateAm făcut poza asta duminică pe la prînz, în Titan, lîngă Auchan şi mi-am amintit de imaginile sumbre ale primilor ani de după ’90, cînd „şantierele patriei” zăceau neatinse decît de hoţi, pe care au ruginit utilaje de miliarde de lei şi care serveau drept toalete publice pentru trecătorii izbiţi de nevoi urgente. Oare astea cît vor sta în neclintire?