…Şi fetele-aveau păr frumos şi lung, să-l fluture-n pustie, trăiam o dulce inerţie. Cafeaua n-avea zahăr tos. Printre cosiţe parfumate cătam atingeri ce-nfioară şi cam aşa, seară de seară ne amăgeam. Si spate-n spate o fredonam în idealuri descoperind protuberanţe. Eram curioşi, aveam speranţe şi pofte multe, valuri-valuri…
Miercuri, frig, ridică-te şi umblă printre mitocani!
Nici o treabă cu vampirii (sînt în sectorul Doamnei) dar asta e piesa primelor zile din 2009.
Wurlitzer este brandul care ar putea lesne substitui întreaga istorie comercială a „coin operated vending solutions”. În româneşte ar suna cam bizar toată treaba asta. Wurlitzer este o poveste care începe din muzică, la sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea. Nu degeaba se află astăzi în marea familie a brandurilor reunite sub un alt nume greu: Gibson. Am aflat ceva mai multe despre Wurlitzer în urmă cu vreo cinci ani şi ceva, cînd un exuberant dar plin de succes om de afaceri român credea că le venise vremea şi în România. Era cîţiva paşi în faţa realităţii.
Atunci am atins şi am văzut cum funcţionează cîteva dintre modelele de jukebox produse de ei. Impactul vizual şi calitatea sunetului mi-au întregit atunci admiraţia generată de povestea brandului. Astăzi mi-am dat seama că apariţia lor la metrou şi în alte spaţii publice a trecut aproape neobservată şi zău că un nume atît de important ar merita ceva mai multă atenţie. Nici măcar în toată şarada cu „tonomatele” nu mi-am adus aminte să scriu despre asta.
Secţiunea de la Gibson dedicată produselor Wurlitzer.
MUST, pentru pasionaţi: nu rataţi muzeul şi galeria cu printuri vechi.
Lume mai puţină decăt data trecută, după modelul „las’ că mai merg şi alţii de data asta”. Ce-i drept, seara de duminică stă în picioare pe post de circumstanţe atenuante, dar tare m-aş fi bucurat să fim mai mulţi. Poate data viitoare. Au cîntat Spin, Vama şi Direcţia 5, dar cei din urmă nu m-au mai prins. Cabral, what’s next? Ce zici de un „hugs & kisses” cu vedete, în faţa Parlamentului?
[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=zX9RnWfoCbs]
Cred că numai pianul transformat în tejghea de fericire ar putea povesti fidel cît de frumoasă a fost petrecerea de noaptea trecută a bunul şi vechiului meu prieten, Bobby. Despre cum şi de cînd ne ştim, despre ce am făcut pînă astăzi în diverse conjuncturi, împreună, cu altă ocazie. Nici că ar fi putut exista un loc mai potrivit pentru aşa o seară, Limelight (adresa în Calea Victoriei nr. 100) fiind primul club în care pianul şi instalaţia de sunet sînt atît de firesc integrate în stare, în chef, în vibraţie. Prieteni vechi, prieteni noi, majoritatea cu mare drag pentru muzică, prietenul Jack, multă muzică frumoasă, doi muzicieni bulgari (pian, chitare şi voci)… Puţine dintre imaginile de mai jos au fost făcute de mine, Silviu de la Trupa 13 a mînuit de zor jucărioara, ba chiar şi Chirilă la un moment dat, care m-aş bucura să nu mai fie supărat pe mine. Sau poate că nici n-a fost vreodată. La mulţi ani, Bobiţă. Probabil că ne revedem curînd, la 33. Al meu.
N-am avut timp să scriu, să editez pozele, să povestesc. A fost mai bine decît şi-au imaginat organizatorii că va fi. Foarte foarte multă lume, cîntare fără rezerve, cu drag de public şi de atmosferă. Vibraţia umanitară în fiecare dintre noi, scoasă la lumină cu decenţă, cînd a fost cazul, nimic ostentativ, sumbru, nelalocul lui. A fost bine. Ticluisem ceva cu Cabral, dar n-a mai fost cazul. Poate cu altă ocazie, poate la fel de nobilă.
N-a fost un hit. Am primit-o prin vara lui 2000, de la Ioana Grindean, pe un CD „scris”. Nu trecuse încă pe la nici o casă de producţie, Ioana mi-a zis doar „vedeţi şi voi dacă merge dată la voi, i-am promis lui Dan că încerc să-l ajut”. N-a intrat în heavy rotation la Total, dar am fost primii care am difuzat-o vreme de cîteva săptămîni. Are opt ani şi e perfect valabilă. Şi o să mai fie preţ de cîteva mii de ani, pînă o veni altă specie de animale să facă regulile pe planetă.
Ştiu, e o piesă clasică, nu lipseşte de la nici o lălăială de chef unde cel care cîntă la chitară are intîietate la gagicile integrate mai mult sau mai puţin etilic în sindrofie. Dar. Acum cîteva zile, un tip cărunt de tot, cu ochi albaştri, o cînta frumos la Victoriei, sub pămînt. Era sfîrşitul unei zile de noiembrie 2008, deci senzaţia pregnantă era de vomă, conform scenariului.
Moşul avea voce frumoasă, chitara suna bine şi-am cîntat cu el, încet, a doua voce. Ca atunci cînd pierdeam vremea sau iubeam sub salcia de la Piteşti, ca atunci cînd mergeam cu colindul nostru folkăit pe la toţi profesorii şi vecinii şi ne făceam praştie din cauza diversităţii şodourilor cu care ne dregeam glasurile. Ca atunci cînd vrăjeam, pe multipli de doi, corzi şi coarde, tamburine ingenue sau tingiri cositorite la greu de mulţi alţii, maracas-uri suple, cu glas studiat, sau bidoane din plastic ieftin care, indiferent de ce băgam in ele, sunau la fel.
Am cîntat încet şi-am plătit pentru asta. Trei lei.
Design realizat de
Cele mai voi