Posturi cu tagurile: "dezvoltare personala"

A-ți lua dezvoltarea în propriile mâini nu înseamnă, pentru mine, nimic altceva decât a alege să “cârmești” barca propriei vieți în direcția în care chiar îți dorești să se îndrepte, a-ți pune constant întrebări despre tine și lumea din jur, a fi dispus să înveți ceva din tot ce ți se întâmplă și a avea curajul să ceri ajutor atunci când simți că ai nevoie.

Da, aud în ultimii ani atât de des şi din direcţii atât de stranii despre „dezvoltare personală”, încât nu e de mirare că o treabă mai mult decât utilă şi bună în esenţă s-a prăfuit şi s-a golit de sensuri  până la congruenţa totală cu ridicolul. My two cents:

• „Gestul contează, nu funcţia părinţilor”. Poate că ar fi bine să te expui singur la descoperirea conceptelor reale şi funcţionale din spatele titulaturii în cauză. Dacă eu îţi spun „reducţie esenţială de ganglioni inghinali sublimată sous-vide”, datoria ta e să mă-ntrebi instantanEU (nu, INSTANT folosit ca adverb nu e formula corectă, ci o particulă maneloidă de limbă română presupusă): „Ce-i aia???”
• „How to, x metode, y paşi, z mantre…” Fast food. Knorr/Magy dizolvat în apă. Treiînunu. Telemea din lapte. Praf de borş. Vin fiert la plic. Citate „inspiraţionale”. Mai vreţi? Proştii nu au niciodată timp. Pe asta se bazează perfidia vânzătorilor de rahat dublu rafinat. Indiferent de subiect sau domeniu, vânzătorul de gunoi va şti să-şi ambaleze în multe intenţii bune drumul (pe care-l alegi singur) spre dezechilibru alimentar, psihologic, social, fizic, vestimentar…
• Mai multe întrebări decât răspunsuri. Să crape Jean-Baptiste Poquelin dacă nu e asta esenţa în autodezvoltare şi existenţă cât de cât pozitivă. Terapeuţii, consilierii, antrenorii, preparatorii adevăraţi de orice fel nu-ţi dau răspunsuri şi nu-ţi prescriu metode ori decizii de urmat, ci te ajută cu alte întrebări să-ţi găseşti singur răspunsurile şi să-ţi faci alegerile şi să ţi le asumi.

Alis a scris pe larg şi, după părerea mea, foarte util despre subiect, din perspectiva celui care are legătură cu domeniul, dar îl cunoaşte sub alte nume :)

Eu am ajuns prima oară în tabăra anuală a Universităţii Alternative acum doi ani, dintr-o întâmplare foarte fericită. Eram în acel moment într-un capitol atât de tulbure şi de nevrotic al unei perpetue răfuieli dureroase cu mine însumi, încât am fost aproape neplăcut surprins că omuleţii cu lumină în priviri m-au inclus printre activităţile taberei, m-au întrebat lucruri şi chiar m-au lăsat să-i ospătez, rudimentar şi câmpenesc, cu ceva cărnuri şi legume fripte în ultima seară de tabără.

Pentru mine, întâlnirea cu oamenii de la CROS a deschis un lung şir de „what if”-uri, a fost unul dintre primii paşi pe un drum alternativ de acceptare a unui plan pozitiv în marea de nihilism şi furie viscerală faţă de tot şi toate pe care o personificam pe-atunci. Am fost mai întâi surprins să aflu că în Bucureşti nu există doar studenţi manelişti, studenţi piţiponci şi studenţi hipsteri, ci şi studenţi oameni, cu preocupări concrete şi gânduri pământene, deziderate clare şi acţiuni programate. A, da, şi cu lumină în priviri.

Anul ăsta merg din nou în CROS Camp, dar de data asta îmi dau voie să mi se întâmple mult mai multe lucruri memorabile. Voi susţine un atelier culinar în care tehnicile de bază îmi vor servi la ilustrarea foarte practică a tehnicilor utile în dezvoltarea personală. Voi fi carte într-o bibiliotecă umană şi mă voi lăsa împrumutat pentru a împărtăşi celor mai „recenţi” episoade din experienţele mele. În altă zi voi vorbi despre cum am reuşit sau nu am reuşit să-mi urmez până acum misiunea ca generator de experienţe memorabile prin gust şi spectacol senzorial culinar. Şi vreţi să vă zic pe bune? Probabil că poveştile mele sunt printre cele mai puţin seducătoare, dată fiind compoziţia listei de invitaţi din fiecare an.

În cinci zile de tabără, organizatorii au de plătit cazare, masă, transport, consumabile şi o mulţime de alte lucruri pentru cei aproximativ 200 de participanţi. Te invit să fii unul dintre partenerii care susţin ediţia din acest an a CROS Camp. Uite mai jos cum a fost anul trecut, iar pentru mai multe detalii poţi lua legătura cu Cristina Cristea (cristina at cros punct ro) sau cu Horaţiu Ţicău (horatiu at cros punct ro).

Nu cred că am auzit vreun brazilian să se plângă. Au multe motive motive de nemulţumire, dar şi un bun obicei de a se bucura de viaţă şi de ceea ce au. Când îşi cer drepturile, o fac vârtos, cu scandal, la fel ca atunci când se bucură şi petrec. Ei nu merg încruntaţi pe stradă, glumesc unii pe seama altora, dar le lipsesc sarcasmul şi invidia. Preferă să vorbească despre ceea ce-i bucură şi aleg să aprecieze fiecare secundă pe care o trăiesc, indiferent de nivelul social. Nu ştiu dacă e un exemplu neapărat de urmat, mie mi se pare oarecum mai avantajos decât să mă gândesc zilnic la ce nu am, la ce m-ar ptea supăra, la ce mi-ar putea strica secunda cea preţioasă în care, uite, respir, văd, aud, simt…

Ieri am citit însemnarea asta a lui Cosmn Alexandru. Mi-a plăcut. Mi s-a părut întemeiat în ceea ce priveşte ipocrizia cu care maturii îşi mint copiii pentru ca mai apoi să le înfiereze orice tentaţie faţă de minciună, alarmist într-o măsură utilă din perspectiva mecanismelor automate către minciună şi înşelătorie pe care o conştiinţă în formare tinde să le instituţionalizeze ca măsură fie de apărare, fie de autoapreciere, aspiraţional prin prisma pildei personale credibile din final.

Un text util. Nu mă număr printre fanii lui Cosmin Alexandru, însă mă bucur să identific în personalitatea lui o conştiinţă deschisă la schimbări şi receptivă la alternative. Am publicat linkul pe Facebook şi habar n-aveam că gestul ăsta îmi va facilita chiar mie o nouă experienţă revelatoare, că îmi va genera un gând pe care nu-l accesasem niciodată. Pe Alexandra o ştiu de câţiva ani şi, mai ales din postura mamei tinere, comentează în răstimpuri la postările mele din reţeaua socială. Iată comentariul ei de ieri, generator al unui gând care mie mi-a deschis o perspectivă importantă:

” Viorel, pot doar sa cred ca atunci cand o sa ai copii o sa vezi lucrurile mai nuantat. Da, minciuna nu e un obicei bun; dimpotriva, ea raneste si creeaza multe probleme. Pe de alta parte, minciunile de un anumit grad sunt necesare. Ca omenire, nu putem trai fara ele: cele din politete, cele din dragoste, cele din diplomatie, etc. Ma indoiesc ca dl Alexandru nu si-a mintit copiii nici o data. Daca fiul meu ma intreaba: Mama, e frumos desenul? eu ce sa ii raspund? Ca se putea mai bine? Evident ca ii spun ca e frumos. Cat despre minciunile de la televizor sau din piata, trebuie doar sa le recunoastem cand le vedem / auzim. Asta face parte din traiul in lumea reala.”

Nu cred în utilitatea minciunilor din politeţe, dragoste, diplomaţie… Sistemul meu de apărare, al copilului bătut şi batjocorit ca metodă fundamentală de educaţie, m-a îndemnat să mă dezvolt şi să mă perfecţionez ca mincinos, iar pentru asta am primit dublu de bătaie şi abuz psihologic. Am construit sau am permis construirea unor poveşti de dragoste marcante pe un piedestal de minciuni şi trezirea a durut teribil, căderea de pe eşafodajul necinstit a fost de foarte sus şi, până la identificarea lecţiilor utile, efectele au fost pe măsură. A minţi din politeţe mi se pare exact opusul intenţiei aparente, iar diplomaţia este despre cu totul altceva decât despre minciună.

Şi totuşi, răspunsul Alexandrei mi-a pus pentru prima oară o întrebare: „Chiar, cum eviţi să-ţi minţi copilul, ajutându-şi în acelaşi timp să-şi dezvolte reacţiile şi abilităţile în faţa unor răspunsuri care nu conţin neapărat aprobare şi admiraţie?” Sunt conştient de fluviul de bucurie ce inundă întreaga fiinţă a părintelui (întreg la cap şi la suflet) în faţa primului sau a încă unui desen (sau a altei declinări creative) al propriului copil. Copilul tău desenează, scrie poezii, cântă, dansează, face socoteli! Uau! E de-a drpetul magic! Şi totuşi, „da, desenul tău e foarte frumos!” închide orice fel de discuţie cu adevărat utilă, stinge aproape brutal (da, ce paradox!) zorii unei perspective cu adevărat înţelepte şi promiţătoare asupra pornirilor creative şi nu numai ale omului în formare din faţa şi din viaţa ta. După răspunsul ăsta, urmează doar puţină mândrie, un firav şi prea puţin fundamentat sentiment de încurajare, poate chiar şi o promisiune, fie ea şi mentală, în legătură cu un demers concret de stimulare a performanţei copilului în direcţia respectivului talent sau interes.

În definitiv, „frumos” este atât de greu supus perspectivei personale şi bagajului de analiză propriu fiecărui individ, încât de cele mai multe ori răspunsul ăsta sec nu face decât să reconfirme autoritatea susţinută conjunctural în raportul părinte-copil. Şi totuşi, copilul tău a desenat şi chiar dacă nu ai leşinat de emoţie când i-ai văzut creaţia, e imposibil să-i spui că a desenat urât. Faptul că e interesat de părerea părintelui său înainte de părerile altora, e deja un mare cadou pe care, din păcate, mulţi părinţi îl primesc ca pe un dat firesc, ba chiar ca pe o datorie sau, şi mai rău, ca pe o povară uneori. Ca să dăm dezastrului ce-i al dezastrului, răspunsuri ca „ai consumat creioanele”, „te-ai murdărit pe mâini/pe haine cu creioanele sau acuarelele”, „lasă-mă, că gătesc/vorbesc la telefon/sunt cu vecina la cafea/n-am timp” etc. pentru mine sunt egale cu renunţarea la calitatea de părinte. Dar să lăsăm asta, chiar dacă perspectivele de soiul ăsta nu ne sunt chiar străine.

Creativitatea copilului vorbeşte foarte mult atât despre percepţia lui asupra lumii din jur, cât şi despre procesele lui mentale intime, despre teme prezente în mecanismele lui interioare, bucurii sau frici, preferinţe sau nemulţumiri, tentaţii sau distanţări… Ce-ar fi dacă în loc de „foarte frumos, bravo” am privi cu atenţie formele, cuvintele, tonurile, culorile, mişcările sau parcursul şi le-am folosi ca pe o uşă secretă întredeschisă către universul mental şi al emoţiilor din acela pe care-l ajutăm să se dezvolte?

Cine-i personajul ăsta? şi de ce e albastru? ce are în mână? unde se duce? casa e mai mică decât câinele? soarele răsare sau apune? floarea cum se simte? norul ce aduce?  de ce e groasă vocea lupului? „copac” oare rimează cu „ghiocel”? dacă întinzi mâinile în lături, crezi că toţi vor vedea o pasăre?ritmul ăsta e aşa pentru că imită pasul broscuţei?

Desenul tău e „creativ”, „inspirat”, „hazliu”, „interesant”, „neaşteptat”, „introspectiv”… Ce-i aia? Şi uite cum, corelat cu vârsta şi universul lui, îi deschidem celui pe care avem grijă să-l hrănim şi să-l ajutăm să se dezvolte din toate punctele de vedere noi şi noi perspective, noi şi noi coridoare mentale şi emoţionale, noi şi noi alternative în alegerea şi consolidarea de principii, credinţe, păreri, trăiri… Sigur că desenul, poezia, dansul, cântecul sunt frumoase. Sunt cele mai frumoase. Dar zău că n-are cum să ne pară rău dacă trecem puţin de nivelul ăsta şi „complicăm” puţin lucrurile în avantajul tuturor. Actul creativ infantil nu poate fi nici frumos, nici urât. El pur şi simplu este şi asta reprezintă un avantaj imens într-o înţelegere mai profundă şi mai corectă a întregului amalgam de vibraţii conţinut de un copil. E o mână întinsă, o invitaţie la cunoaştere.

Nu toţi copiii se exprimă creativ, unii ne invită prin alte metode în interiorul lumii lor, alţii nu ne invită deloc, facem eforturi suplimentare ca să aflăm şi ca să înţelegem pentru ca mai apoi să ştim şi să-i abordăm în consecinţă, să construim relaţii armonice, să corectăm, să redirecţionăm dacă e nevoie. Îndemnul meu este să vă bucuraţi conştient de fiecare astfel de invitaţie şi să fiţi receptivi la cel mai mic semn de deschidere. Uşile întredeschise trebuie deschise larg, astfel se închid la loc la cea mai palidă adiere a dezintereslui sau a aprobării nestimulatve. Mâinile întinse obosesc şi demersurile neînţelese ori greşit interpretate se inhibă, se usucă, se ascund.

Nu m-a învăţat nimeni să mă spăl, în schimb m-am deprins destul de repede cu diverse strategii şi modalităţi prin care mi-am educat o scârbă profundă pentru propriul corp încă de mic. Mi-a intrat foarte devreme în conştiinţă faptul că eram prin definiţie „un împuţit cu chiloţii veşnic murdari” şi aproape că nutream o mândrie tembelă de brand personal faţă de obiceiul de a-mi pune pe haine „tot meniul de la o masă, poţi să descoperi tot ce ai mâncat într-o zi doar după petele de pe tricou”. Pentru că eram „obez”, maştera mă dezbrăca uneri la pielea goală, în unele situaţii rupându-mi hainele cu sălbăticie şi, cu înjurături grele, tras de păr, palme şi ciupituri furibunde cu unghiile, mă mâna în faţa oglinzii mari, din hol, spre mai buna conştientizare a situaţiei alarmante în care mă găseam din punct de vedere fizic.

Zilele de spălat rufe erau şi ele un coşmar. Chiloţii şi şosetele mele erau vânate în coşul cu haine murdare, scoase tacticos şi analizate vizual şi olfactiv la lumină. De cele mai multe ori, operaţiunea continua cu un scandal. Eram înghesuit în vreun colţ în care încercam să scap de furiile „educatorului”, lovit şi zgâriat cu unghiile, apoi forţat să-mi miros lenjeria lipită furibund pe faţă, uneori înghesuită în gură. La cinci-şase ani eram o canalie dizgraţioasă, nespălată, grasă şi urât mirositoare, care nu fusese niciodată metodic instruită cum să se şteargă la fund cu hârtie igienică şi care făcea baie o singură dată pe săptămână, sâmbăta sau duminica, dacă era apă caldă.

Cred că prima referire pozitivă la adresa existenţei mele fizice a apărut într-o scrisoare de amor de prin clasa a opta sau a noua. Mihaela, corista de la Bucureşti, se mistuia de dor la distanţă şi, printre alte înfocate şi sincere fraze admiative, ţin minte că a strecurat cu ecouri aproape erotice „…mi-e dor de tot ce însemni, mi-e dor de mirosul tău…”. Am aflat asta cu ocazia „lecturii publice” de la aparamentul 5, căci scrisorile pe care le primeam erau deschise febril de educatorul meu vigilent, verificate şi batjocorite gros înainte să-mi fie remise. „I-auzi, dragă…Îi e dor de mirosul tău… Probabil că-i e dor de mirosul tău de picioare nespălate hehehehehehehe!”. Uneori scrisorile nici nu mai ajungeam la mine, căci „asemenea căcaturi” trebuiau rupte şi aruncate la gunoi. Mihaela a făcut o treabă bună, însă, căci din acel moment am fost convins că de fapt nu miros urât şi am avut grijă mereu de treaba asta.

La sfârşitul liceului, o altă fată mi-a spus „ador pieptul tău, îmi place foarte mult să-l privesc, să-mi aşez capul pe el, are ceva foarte erotic şi foarte protectiv în acelaşi timp”. Am privit-o cu neîncredere, aşa cum am primit toată viaţa orice fel de compliment, orice fel de laudă sau declaraţie admirativă. Pieptul meu? Am avut mereu „ţâţe”. O vreme am fost convis că le am pentru că „preotul Limberea a considerat că eşti prea mare la botez (am fost botezat în biserică la cinci ani) şi nu te-a mai trecut prin altar, aşa cum trebuie făcut cu băieţii. De-aia te dezvolţi cu trăsături de fetiţă, cu ţâţe, şolduri, cu mărul lui Adam foarte mic.” Apoi, cu unghii înfipte adânc, înjurături şi batjocură, am fost convins că ele reprezintă stigmatul obezităţii atât de frecvent reconfirmat în copilărie, împlinit cu adevărat abia mai târziu, la maturitatea mâncăului compulsiv. Cu toate astea, referirea Ioanei m-a făcut să-mi privesc „nurii” cu mai puţină scârbă, să-mi admir uneori umerii în oglindă şi să mă bucur că, măcar pentru o femeie, pieptul meu nu e motiv de băşcălie şi scârbă manifestată.

Mi-am descoperit şi explorat sexualitatea foarte devreme, în ciuda dezgustului pentru propriul corp. Aveam un frate mai mare, puteam face comparaţii şi am fost familiarizat de timpuriu cu noţiuni despre sex, dimensiuni, tehnici, apucături. Poveştile despre „curve”, fie că era vorba despre mama mea, vecine, cunoştinţe sau colege ale fraţilor mei, mi-au pigmentat imaginaţia şi mi-au construit un adevărat univers erotic plin de fantezii şi porniri curioase. Am devenit repede complexat de corpul meu şi eram convins că sunt foarte prost dotat cu mult înainte de primele experienţe sexuale. La asta a contribuit şi operaţia târzie de fimoză (circumcizia neglijată în primii ani ai copilăriei) şi urmările ei din perioada de vindecare, în timpul căreia fiecare schimbare de pansamente era o nouă ocazie de batjocură, ridiculizare şi dezgust manifest faţă de „dotări” şi situaţia lor temporară.

Am alergat cu înflăcărare după sex. Am alergat atât de tare după el, încât cu greu am reuşit să induc o primă experienţă reală, pe la cincisprezece ani. Desigur, o vârstă indecentă pentru mulţi, dar apăsător de întârziată pentru imaginaţia mea înfloritoare în această direcţie încă de pe la şapte-opt ani. Numărul kilogramelor peste limitele recomandate a avut mereu nevoie de reconfirmări ale performanţelor mele sexuale, calitativ şi cantitativ. Dispreţul faţă de propriul corp mă făcea să trec repede peste preludii şi ţin minte că, până prin anul întâi de facultate, ezitam să-mi scot şosetele din picioare înainte să trec la fapte. Mi se păreau oribile, dizgraţioase, le-aş fi tăiat dacă aş fi putut. Şi tot unei femei din viaţa mea trebuie să-i mulţumesc pentru avertismentul înciudat-amuzat „…ori îţi scoţi şosetele, ori mă îmbrac şi plec”.

Am priceput târziu că dizgraţia faţă de propriul meu corp a stat multă vreme la baza disfuncţionalităţilor mele fizice şi a dezinteresului faţă de obiceiurile mele alimentare. Mai apoi, performanţele sexuale mi-au întărit convingerea că, indiferent de greutate, „ceea ce e important” funcţionează şi fără diete sau sport, cu toate că simţeam mai mereu nevoia să verific dacă „a fost bine”. Am dezvoltat o obsesie pentru şosete negre, din minimum 95% bumbac, pentru încălţări cu branţ de piele naturală, pentru chiloţi negri şi deodorant antiperspirant roll-on. Abia în momentul în care am început să slăbesc conştient, când am revenit la sport şi când m-am refugiat în diverse munci solicitante ca să-mi acopăr angoasele, am intrat într-o relaţie autentică pozitivă cu carcasa mea vremelnică.

A mă privi zilnic întreg în oglindă n-a mai reprezentat ocazia de a-mi desconsidera şi critica formele, ci aceea de a-mi confirma îmbunătăţiri, de a aprecia modificările pozitive. Îmi privesc cu admiraţie degetele de la picioare dimineaţa, când mă dau jos din pat, gândindu-mă cu drag la un jucăuş „ai lăbuţe de hobbit”. Îmi cultiv şi redescopăr fiecare fibră musculară mai proeminentă, eliberată din straturi adipoase, concavităţi şi tonifieri ajutate de un stil de viaţă cât de cât precaut şi activ. Îmi conştientizez toate reacţiile şi modificările pe care corpul meu mi le semnalează şi înaintez pe zi ce trece într-o relaţie din ce în ce mai naturală cu el. Îi dau lucruri bune şi rele, îl hrănesc cu măsură şi îmi asum situaţiile în care îi dau prea mult. Nu-l tratez ca pe un sanctuar, însă cred că-mi bat mai puţin joc de el. Nu-l idolatrizez, dar ştiu că e o operă perfectibilă, un proiect perpetuu care nu mi se mai pare un calvar sau o povară. Toate astea sunt urmări fireşti ale împăcării din ce în ce mai profunde cu mine însumi, cu acceptarea în egală măsură a luminii şi întunericului din care sunt făcut şi cu un discernământ ceva mai clar asupra ceea ce îmi dau voie sau îmi interzic.

Vă propun un exerciţiu. Mie îmi foloseşte şi pare să funcţioneze din ce în ce mai natural de fiecare dată când ceva din exteriorul meu îşi cere şansele pentru a mă înfuria sau măcar pentru a-mi modifica pe moment statusul emoţional în sens negativ. Ştiu că eliberarea impulsului imediat răcoreşte şi descarcă presiunea generată de ceea ce considerăm spontan drept atacuri, numai că ştiu la fel de bine că pe termen lung asta nu rezolvă nimic. Pe termen scurt, de cele mai multe ori, generează şi amplifică starea conflictuală, care la fel de des poate duce la un deznodământ mai mult decât nedorit, uneori poate chiar catastrofal.

Haideţi să folosim un exemplu banal, cum ar fi o situaţie din trafic. Un „colegule” decide că nu-i place cât de repede sau lent ai schimbat banda sau în a câta secundă de galben ai oprit la semafor. Şi are o reacţie. Aici paleta variantelor de reacţie a respectivului vă stă la dispoziţie: o înjurătură, un semn obscen, faruri şi claxoane etc. El reacţionează astfel din două motive pe care, spre deosebire de el, tu le ştii: a. i-ai produs o suferinţă, s-a simţit incomodat şi i-ai întârziat traiectoria către punctul în care el doreşte să ajungă (anxietate); b. ceva din comportamentul tău în trafic este în afara regulilor lui, este altfel decât consideră el că trebuie să se întâmple  lucrurile, în consecinţă impulsul lui este să-şi declare superioritatea din acest punct de vedere (ego).

Un răspuns la fel de impulsiv nu face decât să genereze un altul, încărcat de alte şi alte exprimări ale anxietăţii şi ego-ului. De aici şi până la coborât din maşină etc. nu sunt paşi prea mulţi. Niciunul dintre cei doi implicaţi în conflict nu va extrage niciun avantaj pe termen lung din toată povestea, deci episodul se poate repeta oricând, cu urmări identice sau mai grave. Pe termen lung, repetatele accese de furie vor lucra în detrimentul stării generale de spirit şi de sănătate – fizică şi psihică – ale celor doi protagonişti.

Faptul în sine arată aşa: un factor extern mie şi-a exprimat anxietatea sau infatuarea (trăsături pentru care eu nu sunt în nicio măsură responsabil) printr-o insultă pe care, întâmplător, am receptat-o eu. Pornim de la principiul că noi toţi ne dorim să ne fie bine, indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, nu-i aşa? Ce fac cu treaba asta astfel încât mie să-mi fie bine?

Ce-ar fi să ne dezvoltăm reflexul de a nu ne mai gândi impulsiv la reacţia din exterior, ci la ceea ce respectiva reacţie a generat în conştiinţa noastră?

• Poate chiar am greşit ceva sau poate respectivul are în momentul ăla o problemă, felul în care a ales să exprime asta e departe de a fi problema mea. Ce ştiu sigur e că eu nu-l voi educa printr-o ripostă, că răspunsul meu impulsiv nu-i va modifica în sens pozitiv nici emoţia de moment, nici felul de a fi.
• Cine e respectivul? Nimeni. Un individ despre care nu ştiu nimic şi care nu ştie nimic despre mine. Faptul că el a ales să-mi arate degetul mijlociu e mai puţin important decât faptul că eu am ales să văd asta şi să dau curs unei emoţii în legătură cu asta. El ar fi făcut asta faţă de oricine altcineva, e o întâmplare că am fost eu, deci de ce ar trebui să-l ajut să vadă în mine personalizarea angoaselor şi anxietăţii lui?
• Care e prima mea emoţie în momentul respectiv şi mai ales ce din mine generează această emoţie? Pentru că, atâta vreme cât ea apare, misiunea mea este să aflu unde am eu un dezechilibru emoţional care o ajută să apară. Din ce parte a conştiinţei mele răspund eu în situaţia asta? Care dintre anxietăţile sau sabotorii mei interiori se hrăneşte cu gestul venit din exterior şi generează emoţia impulsivă? Uite ce paradox: ceva din propria mea conştiinţă CERE stimulii supărători din exterior pentru a se putea exprima şi pentru a se considera satisfăcut temporar.
• Ce îmi testează respectivul impuls exterior? În care dintre punctele mele slabe îi permit să lovească pentru a afla cum mai stau la acel capitol? În orgoliu, în furie, în apetitul pentru victimizare (orgoliu răsturnat), în intoleranţă, în supra-reacţie? Oricare ar fi, este susţinută de ceva ce ne suntem datori să rezolvăm cu noi, fie că vorbim despre împăcarea cu noi înşine, fie despre traume cărora nu le-am dat importanţă în trecut şi care, nestingherite de un efort curativ conştient, continuă să lucreze şi să multiplice şabloane şi trasee-reflex ale modului nostru de a simţi, gândi şi reacţiona.

Repet, vă propun un exerciţiu. Eu nu mă aştept să consideraţi propunerea mea nici salvatoare, nici inutilă. Pentru că eu sigur nu-mi creez aşteptări în legătură cu ceva ce vă priveşte în plan foarte personal pe fiecare în parte. Pot doar să vă spun că eu mi-am dorit ca exerciţiul ăsta să funcţioneze pentru mine şi că, probabil ca o consecinţă a unei dorinţe autentice şi conştiente, identific rezultate pozitive.

Vorbim la telefon. Cel puţin de două ori pe zi şi asta doar când treburile ei şi plajele mele nu se prea coordonează la distanţa celor cinci ore toarse de fusurile orare. Pentru mine e cu siguranţă prima şi singura dată când distanţa a reuşit să construiască durabil şi cu sens o structură rezistentă în interiorul unei relaţii. Şi spun asta din poziţia „specialistului” în relaţii la distanţă eşuate. Şi de multe ori, dincolo de drăgălăşenii, poveşti despre cum ne-a fost ziua, sfătuieli despre proiectele fiecăruia ori despre cele comune deja începute sau doar plănuite, discuţiile curg înspre lecţii sau descoperiri pe care ni le explicăm cu bucurie de nou-născut. Aproape de fiecare dată decidem că trebuie să scriem despre ele dar parcă şovăim în a ne atribui paterninatea şi dreptul de a înrăma ceva ce am desenat împreună. Poate că de-asta va trebui să scriem mai multe cărţi împreună.

Azi am pornit de la un subiect banal. Acum câteva zile, un vecin de bloc din Bucureşti s-a supărat atât de tare pentru că şi-a găsit ocupat „locul său de parcare” neplătit, pe trotuarul din faţa blocului, încât a făcut scandal, a lovit maşina „incriminată”, s-a lăsat cu poliţie şi aşa mai departe. Poveste clasică de Bucureşti, nimic nou. Când am auzit povestea, i-am povestit-o lui Florian şi am făcut amândoi un exerciţiu neintenţionat. Pe rând, ne-am completat unul celuilalt întreaga paletă de reacţii pe care noi, cei doi furioşi (aproape) recuperaţi, le-am fi avut în urmă cu mai multă vreme într-o astfel de situaţie. I-am fi luat individului la penetrat verbal întreaga familie. Am fi făcut referiri abundente la originile lui presupus rurale sau la eventualul său nivel redus de inteligenţă sau de studii. Dacă ar fi avut un defect fizic (putea să fie doar chel, de exemplu) acesta ar fi devenit o ţintă primitoare de referiri batjocoritoare. Am fi presuspus lesne că nevasta îl înşeală şi i-am fi explicat omului cum şi în ce fel. Şi aşa mai departe.

Aşa am ajuns să vorbim din nou, în discuţia de astăzi, despre furie şi despre cum furia care primeşte un răspuns furios nu poate naşte decât şi mai multă furie. Un vecin furios, suferind pentru că locul „lui” de parcare, curăţat de zăpadă, este ocupat de altcineva. Răspunde cu un gest violent impulsului spontan de furie. În momentul în care va primi o reacţie cel puţin la fel de violentă ca răspuns (deşi în general tendinţa firească e ca răspunsul să depăşească prin forţă sau efect gestul declanşator) va genera deja precedentul propice altor schimburi din ce în ce mai dure.

În definitiv, doi indivizi dintre care fiecare consideră că celălalt i-a produs o suferinţă descarcă prin furie presiunea propriei nemulţumiri sau dureri lăuntrice. A, nu! Treaba cu „întoarce şi celălalt obraz” e o prostioară utopică şi martiristă care nu ajută pe absolut nimeni. Evitarea conştientă şi manifestă a escaladării conflictului e deja cu totul altceva. Şi, ca furios cu nenumărate trofee în panoplie, recunosc că nu e deloc uşor să nu dai drumul primului impuls. Dar o existenţă conştientă şi practica autentică a cunoaşterii de sine cred că sunt singurele metode care funcţionează cu adevărat inclusiv în astfel de situaţii.

A cui e suferinţa, indiferent de cine sau ce a declanşat-o? E numai şi numai a mea. Şi identificarea factorului extern (situaţie, fapt, individ) ca generator al suferinţei mele este primul pas în eroare. Eu şi numai eu permit acelui factor extern să îmi modifice starea emoţională, eu şi numai eu aleg să sufăr ca reacţie la ceva ce vine din exteriorul meu. La fel cum doar eu pot decide asupra felului în care voi reacţiona. În funcţie de codurile fiecăruia de educaţie, inteligenţă emoţională şi antrenare a conştiinţei, furia pare a fi una dintre cele mai frecvente formule de fugă din suferinţă.

Furia nu trebuie neapărat identificată cu violenţa. Tot fugă de suferinţă prin furie reprezintă şi extenuarea programatică, derapajele sexuale, alimentare, etilice şi, în general, cam toate drumurile pe care un indvid o apucă mai degrabă obsesiv decât bucurându-se de călătorie. Furia unor asemenea demersuri este administrată propriei persoane, tentaţia fiind aceea de a ne îndepărta de o anumită suferinţă prin aglomerarea propriei conştiinţe cu alte „priorităţi” şi, eventual, prin crearea unor motive iluzorii de durere, în spatele cărora încercăm şi de multe ori reuşim măcar pentru un timp să ascundem motivul de pornire. Desigur, aici intervine o altă mare preferată a tendinţei psihicului uman către tristeţe: victimizarea, martiriul tragicomic care de atâtea ori atinge cote paroxistice.

Nu vorbim despre situaţii extreme, când un scelerat îţi dă cu o cărămidă în cap pe stradă, deşi nici atunci nu cred că furia e cea mai bună soluţie dacă, prin absurd, mai ai putere să reacţionezi. Mă refer la toate acele mici mizerii care ne hârâie şi ne agită stricându-ne bucuria de a respira şi de a vedea viaţa cotidiană cu ochi buni. La toate prostiile întâmplate în exteriorul nostru şi pe care le băgăm în seamă atât de tare, încât ajungem să ne confundăm propria viaţă cu ele şi să ne plângem necontenit. La ce bun să mă urc pe pereţi pentru că un politician a debitat un cretinism la televizor? Pentru că decizia lui, un individ pe care-l identific drept net inferior mie (tu alegi singur în ce oglinzi te uiţi), urmează să-mi afecteze nivelul de trai şi cantitatea de pâine de pe masa copiilor mei. Dar frica asta e tot a mea, iar felul în care o abordez mă priveşte numai şi numai pe mine. Dar furia mea şi timpul petrecut bălăcărind un ecran de sticlă cu siguranţă nu-mi va rezolva problema.

Ultimul meu an a fost dedicat conştientizării şi retroversiunii unui noian de suferinţe. Unele mai profunde şi mai vechi, pe care le-am dobândit prea devreme şi prea abrupt ca să ştiu ce trebuie să fac cu ele. Cele mai recente, dintr-un profund dezinters pentru propria sănătate emoţională, deci şi pentru gestionarea conştientă a primelor. Poate pe alocuri nu reuşesc să exprim foarte clar ceea ce decid să vă împărtăşesc şi cu siguranţă incursiunile mele în subiecte destul de noi şi pentru mine nu ţin loc de explicaţii complete, venite din partea acelora care studiază temele acestea în profunzime, de mai multă vreme. Vreau doar să vă ofer părţi din ceea ce experimentez în drumul meu către mine întrucât ştiu eu precis că exemplul personal poate fi măcar uneori o completare bună şi umană la o lucrare cu misiune ştiinţifică.

De suferinţă nu scapi fugind, ci trecând prin ea, prin toată, cu totul.

Noaptea trecută am scris două însemnări. Cea în care vă arătam joaca noastră de-a „perfect fără tine” în Brazilia, cu oaspeţii cei dragi din România, şi cea despre fericire, în câteva vorbe. M-am mirat şi m-am bucurat să văd că, în timp ce subiectul „light” şi „fun” cu filmuleţul a trecut aproape neobservat pe lângă cel „serios” sau „mai profund”.

În cei vreo şase-şapte ani de când scriu pe blog, au fost multe momente în care am ales subiecte mai uşoare, consumabile şi mai simplu de prizat, cu mai mari şanse să vă facă să zâmbiţi, în detrimentul gândurilor sau frământărilor exprimate pe marginea unor teme mai sărace în valenţe distractive. De multe ori am crezut că un blog care clar nu vrea să recomenteze ştirile zilnice ar fi bine să aleagă o tuşă cât de cât „consumabilă” dacă nu chiar cu tot dinadinsul umoristică. Cu umorul e greu zilnic, mai ales când eşti ori foarte amuzant, ori foarte abătut în viaţa de zi cu zi. Între timp m-am mai adunat dinspre poli către mijloc, descoperind că nu e chiar atât de plictisitor să nu fii mai mereu la extreme.

Şi asta zic. Foarte interesant să (re)descopăr că suntem din ce în ce mai mulţi aceia care acceptăm şi înţelegem şi începem uşor să devenim parte din marea schimbare a focusului umanităţii către ceea ce ne-a fost tot timpul atât de la îndemână, dar am trecut mereu pe un plan secund pentru că eram convinşi că trebuie să ne concentrăm atenţia la lucruri mult mai serioase: industria din care facem parte, tot ceea ce considerăm că trebuie criticat şi beştelit, ce vedem la televizor sau ce fac parlamentarii şi apendicele lor.

De un an şi ceva încoace învăţ multe lucruri despre mine. Mă simt ca şi cum am folosit până acum un medicament fără să-i fi citit niciodată prospectul. Ca şi cum am urmat orbeşte o procedură a cărei metodă de utilizare nu mi-a trecut niciodată pe sub ochi. Învăţ să mă utilizez pe mine ca mecanism funcţional, descoperind de câteva ori pe zi noi şi noi valenţe sau modalităţi de optimizare a calităţii mele de fiinţă conştientă. Şi asta cu ajutorul unei înzestrări native a noastră, a oamenilor: capacitatea permanentă şi inalienabilă de opţiune, instituţia opţiunii manifestate.

Sunt multe subiecte generate în mine de tot acest proces şi mă bucur să aflu că voi putea să vi le împărtăşesc în viitor fără teama că vă voi plictisi sau că v-ar fi inutile. Este doar una dintre formulele de declinare a unei existenţe pe care mi-o doresc din ce în ce mai conştientă, mai prezentă în relaţie cu ceea ce trăim noi înşine şi nu cu ceea ce tinde să ne trăiască pe noi.

Îmi pregătesc „ploile” pentru întoarcerea în România, în primăvară. Revin pentru o vreme, nu pentru că aş vrea să plec de aici, ci pentru că vreau să fiu acolo, din motive liniştite şi fericite. În definitiv, acest prim episod brazilian şi-a îndeplinit multe dintre misiunile pe care mi le-am propus la plecare şi lumea din mine se simte pregătită să trăiască în oricare dintre lumile din exteriorul ei, în oricare dintre lumile în care împrejurările şi dorinţele mi-ar sugera să exist.

Aşa că azi am vorbit pe scurt cu Nicu, prietenul meu artist într-ale cărnii şi sursa infailibilă a muşchiului de vită de la Kopel’s, pe care e posibil ca unii dintre voi încă să şi-l amintească destul de bine. Nicu este un mare pasionat de ocupaţia lui zilnică şi de la el am învăţat deja multe despre măcelărie. E furnizor unic pentru multe dintre afacerile mari de restauraţie din Bucureşti şi îi trec lunar prin operaţiune câteva tone serioase de carne.

Aşa că mi-am blocat deja o jumătate de zi pe săptămână, în care voi lucra în secţia lui de măcelărie alături de băieţii de la care voi învăţa drumul cu cuţitul şi barda printr-o carcasă de sute de kilograme, tehnici speciale de dezosare, identificarea, tăierea şi fasonarea „pieselor” pe care voi de obicei le cumpăraţi gata pregătite, de la magazin sau direct pe farfurie, în restaurante. Este o treabă în care mă voi implica benevol, primind drept „salariu” propria mea dezvoltare  şi o mai bună înţelegere a meşteşugului căruia am decis să mă dedic în această instanţă a eistenţei mele. Abia aştept.

O altă jumătate de zi pe săptămână va fi despre peşte, într-o formulă aproape la fel de „hard core”. Diferenţa faţă de măcelărie este că la coada peştelui ne vom putea întâlni într-un spaţiu public unde voi putea şi să vă ajut să vă împrieteniţi mai bine cu acest subiect, dar şi să învăţ eu însumi şi mai mult despre el. Un alt angajament pe care-l voi îndeplini voluntar, în aceleaşi condiţii din măcelăria lui Nicu.

Vine, vine primăvara! :)

Curată comoară autenticitatea asta. Este aproape surprinzător cum o frântură de amintire, un flash de o fracţiune minusculă de secundă, luminează zile întregi, întâmplări şi imagini, deschide întregi etape uitate şi pierdute prin întunericul memoriei. Pe unele dintre ele alegem să le uităm voluntar, pe altele subconştientul ni le acoperă în momentele lui de autoprotecţie aparent pentru totdeauna. Nimic din tot ceea ce scriu în perioada asta nu e ficţiune. Văd, aud, simt, uneori miros bucăţile de trecut pe care le scot la lumină tocmai pentru a le aşeza pentru totdeauna în cutia cu lucruri de care aleg să mă despart.

Cum te desparţi, veţi întreba, dacă tu faci exact contrariul, le dai viaţă, le scoţi din cotloane păfuite şi le pui în lumina paginii albe? E o poveste aici. Vedeţi voi, eu în viaţa asta am pornit de la o premisă greşită. Am substituit conştienţa cu „a şti”. Am aflat foarte devreme, încă de când am început să realizez că în jurul meu există oameni, obiecte, aer sau lumină, că am apărut pe lume într-o conjunctură care, aşa cum mi s-a spus tot timpul, îmi pecetluise deja soarta pentru tot restul parcursului ei.

Un bastard, un copil nedorit, născut „la bătrâneţe” (cred că a fost un făcut să întâlnesc între timp atâtea şi atâtea femei care au devenit mame la 40+ şi pe care să le privesc cu admiraţie şi cu îngrijorare în acelaşi timp) de o mamă care „n-a făcut nimic toată viaţa”, cu un tată biologic necunoscut, care a avut marea şansă de a nu ajunge la cinci ani într-un orfelinat, dar care a trăit până aproape de optsprezece ani cu ameninţarea aproape zilnică a acestui spectru. Şi când ţi se repetă în fiecare clipă, de la cinci la optsprezece ani, că exişti doar ca să faci rău, să creezi probleme şi să produci pagube, probabil cel mai simplu e să începi să crezi treaba asta. Îmi mulţumesc mie că, asta fiind ecuaţia, nu am ales drumul profeţei autoîmplinite decât din unele puncte de vedere, că nu m-am înscris în galeria impresionantă a celebrilor foşti copii educaţi abuziv, deveniţi ucigaşi în serie, violatori, jefuitori şi aşa mai departe.

Dar faptul că am ştiut toate astea despre mine nu a însemnat că am şi rezolvat în vreun fel efectele lor. Mulţi ani am trăit infatuarea propriei victimizări fiind convins că, ştiindu-mi problemele, înseamnă automat că le ţin sub control şi că le gestionez. Ceea ce a fost o teorie absolut perdantă. Tot bagajul meu emoţional acumulat în formare a lucrat în permanenţă, a adâncit complexe, a îngroşat convingerea neputinţei ascunsă după îngâmfare şi aroganţă şi s-a ghidat după cel mai important şi mai puternic atribut al maturului care am continuat să devin: furia.

O vreme am crezut că a fi mizantrop e o calitate rezervată unor indivizi privilegiaţi, superiori intelectual şi foarte atractiv individualizaţi. Mizantropia mi se părea prea puţin un defect şi cu siguranţă un dar, o încununare a poziţionării mele printre „aleşi”. Nu numai că nu am rectificat nimic până de curând, când am ales să-mi încep procesul de recuperare din toate părţile mele afective şi, în consecinţă, comportamentale, care şi-au revendicat drepturile negate atâţia ani. Dar bucuriile sau izbânzile momentane nu au făcut decât să hrănească insecurităţile şi monştrii pe care i-am adăpostit şi i-am crescut cu duioşie.

Terapia mea nu conţine psihologi sau medici. Mutarea mea din mine (îţi mulţumesc din nou, Brad) nu e facilitată nici de poţiuni, nici de mantre, nici de meditaţie, nici de vreo întoarcere radicală către sfinţi sau popi guşaţi, nici de alţi adjuvanţi în care aflăm cu romantism că se refugiază şi uneori dispar sufletele chinuite. Terapeuţii mei sunt oamenii din jur, dragostea, scrisul, bucătăria şi viaţa în sine.

Oamenii pentru că mă întorc către ei şi-i primesc în mine din ce în ce mai simplu, mai natural, mai lisit de etichetări şi prejudecăţi. Revin printre oameni de toate felurile cu sentimentul unei regăsiri pe care am împiedicat-o să se întâmple. Dragostea pentru că e foarte posibil să fi identificat o misiune în legătură cu asta, să fi fost desemnat să întrerup o secvenţă repetitivă desfăşurată în decursul câtorva generaţii din care descind şi în care iubirea a fost mutată din albia ei firească. Scrisul pentru că îmi dă glas proceselor şi îmi dă cursivitate pentru construcţia drumului pe care-l am înainte. Bucătăria pentru că este un cumul de avantaje autocreate: împlinirea zilnică a misiunii de a genera altora experienţe memorabile şi efectul cu răspuns rapid, de cele mai multe ori uşor de influenţat. Viaţa însăşi pentru că îmi dau voie să mă bucur de ea  scriind şi bucătărind printre oameni, cu dragoste. Un flux continuu al dragostei, din ce în ce mai liber de nevoia cuantificabilă a reciprocităţii.

Am vrut să vă spun toate astea pentru a avea o cheie pe care m-aş bucura s-o folosiţi atunci când îmi călcaţi pragul gândurilor, vă poziţionaţi după propria alegere faţă de ceea ce vă las să ştiţi şi poate vă întrebaţi care sunt motivele demersului meu. Poate vă e de folos, poate nu vă e… Pentru mine e important că v-am explicat.