Posturi cu tagurile: "despre altii"

Nu e pub cum e truismu’/Imagoo ca Coolturismu’

 Iulain Trasa a lasat req cultura si informatia publicitara online sa zaca pe la altii, mai ingineri si mai adinc infipti in teren, asa ca s-a reprofilat. Mailul pe care l-am primit fara sa-l solicit (ca, deh, daca tot avea omu’ baza de date de pe vremea defunctului Imagoo…) e destul de cumintel in pofida promisiunilor cutezatoare. Site-ul este un blog turistic cu recomandari personale din cite imi dau seama din fotografii. Sfaturile sint cam ciudate pe alocuri si, din pacate, parerile sint prea subiective si cam prea putin avizate din punctul meu de vedere. Adica e posibil sa nu ne coincida asteptarile. Zic.

Nu-i demisia ca zboru’ / nici demis ca tradatoru’ (hit corporate) 

Aud tot mai des povesti despre cit de urit se vorbeste in urma lor, despre cei care dupa un oarecare numar de ani intr-o companie, se hotarasc sa faca o schimbare. CV-ul meu e un fel de „trei sute de metri garduri”, eu am ales schimbarea de fiecare data cind m-am plictisit, cind am ajuns la concluzia ca locul meu nu mai e „acolo”, cind m-am considerat inutil organizatiei sau cind pur si simplu n-am avut chef sa accept orice doar pentru ca acel orice imi platea confortul.

Deci nu eu sint exemplul in povestea asta. Dar ce te faci cu aia care pleaca dupa trei, cinci, zece ani dintr-o companie, ani lungi in care nimeni nu le-a zis nici „da-te mai incolo”, in care si-au luat bonusurile si cadourile in semn de apreciere fata de performantele lor, dar in urma carora incep bolboroselile cu spume in coltul gurii? E mai bine ca a plecat, oricum

Si-acum toti, de codul rosu, sa-l pupati in cur pe mosu’   (cintec popular)

Si? Ce-ati facut de Codul Rosu? Cum ati petrecut? Nu stiu altii cum sint, da’ pe mine asa m-a apucat o pofta de versuri si de cimilituri potrivite de cind cu mama ei de canicula si, mai ales, de cind vad cum se zbat unii ca in serbet sa-i faca fata si spate, incit uit req si de caldura, si de codul lor pane, si de toate cele.

Nu e pasare ca cioara / Nici canicula ca vara (alt cintec popular)

Care va sa zica trimit astazi ginduri catre dragii exploatatori de izvoare si cazi de baie, catre vasnicii imbuteliatori de ape gazoase ori molcume, facuti una cu asfaltul cu ocazia asta mareata a temperaturilor istorico-isterice. Si zic: cit mac e prin livezi, la tot atitea cacarezi! Ca dat-a Dumnezeul sfint sa vrem noi apa, nu pamint. Si voi din umeri doar ati dat, cam de cacat… Mi-am adus aminte brusc de cum ma las dus de val cind va consum masajele mediatice cu care ma gidilati erotic atunci cind voi aveti nevoie de mine. De imaginile suprarealiste sau de gilgiitul translucid al izvoarelor pe care mi le fluturati prin fata ochilor cind vreti sa ma cumparati. De ticluielile cu mestesug de vorbe dulci si susurate ori de cintecelele zglobii si demonstratiile istorice pe care mi le zgiriati in constiinta de fiecare data cind mai dati o tura prin mintea mea pe care o tranformati in cimp de bataie pentru suprematie.

Eu sint aici cind aveti nevoie de mine.

Acum aproape o luna ma luam ca boala de om sanatos de nea Mihai Morar, vocea cu basinute de menta si ginduri firoscoase printre acorduri de lingura pe marginea castronului cu ciorba de burta. Am scris cele de-acolo pentru ca ma plictisisem tragic de dudele spirciite pe care le revarsa din difuzor si pentru ca, in definitiv, alta e treaba cind ai basculanta ta.

Numai ca Zoso a mai dibacit intre timp o lucrare ce-mi spune mie ca antipatia mea fata de morarul gindirist se poate consolida lejer, fara teama de as fi gresit atunci cind i-am transmis public

Vorbeam acum citeva seri cu un coleg, in drumul de la Buftea spre Bucuresti, despre terminologia specifica „epocii”, despre un adevarat dictionar propriu acelor vremuri si despre intelesurile ramificate ale unor termeni gen „coada”, „gostat” sau „oua de la achizitii”. Imi povestea despre un adevarat compendiu alcatuit la un moment dat de citiva oameni de litere (si lichele omniprezente) probabil una dintre multele lucrari de tip „marturie”, pe care unii continua sa le mestece cu o pofta incredibila, de care par sa nu se mai sature, nevrind sa accepte, probabil, ca inca avem comunismul in vene, in gesturi si apucaturi.

Discutia mi-a adus aminte de o regula de baza a codului bunelor maniere comuniste aplicate in alimentara. Cel putin la mine in oras drill-ul era sa te prezinti la intrarea in magazin cu sacosa in care mai luasei diverse chestii, din alte magazine. Linga casa de la intrare era o mustacioasa care numai cu asta se ocupa. Cumparaturile identice cu ceea ce aveau in magazinul in care intrai erau fie memorate de respectiva individa, impreuna cu fizionomia ta sau cu hainele pe care le purtai, fie insemnate cu pixul.

Cum una dintre cele doua alimentare de cartier era in piata cea mare a orasului,

Ce voi tine minte: ca i-am vazut la mine in tara, ca „Lips” a fost inegalabil din toate punctele de vedere, Keith e tot tatic indiferent de cit de stoned sau darimat poate sa para, ca trupa de acompaniament a sunat ireprosabil, ca negresa din backing m-a cutremurat, ca au avut toti chef de cintat, ca, in fine, scena a fost monumentala. Si ca a fost cel mai bun concert pe care l-am vazut pina acum in Romania. Cred ca a reusit sa depaseasca pina si amintirea lui Rock ’91. Cine nu stie despre ce vorbesc, sa-ntrebe.

Ce vreau sa uit: ca beghesistii confiscau la intrare sticle cu parfum din posetele fetelor, ca aia cu bere si cola s-au organizat de parca erau la primul concert de proportii, ca am avut un public in majoritate needucat si incapabil sa se ridice la inaltimea oaspetilor, ca in tribune erai admonestat din spate daca aveai tupeul sa te ridici in picioare, ca pe teren utupanii se dezbracasera de cald si se lipeau umed de cei din jur si ca multi au plecat dezamagiti ca n-au cintat „Angie”.

Vorba oii blonde cu talisman: „A fost extraordinar, si show-ul, si spectacolul…”

Intru extrem de rar in restaurantele la mama. Numai atunci cind nu mai am absolut nici o alta optiune, cind da cu furtuna, finetele ard si fintinile sint toate otravite. Asta pentru ca numarul tepelor luate in toate punctele de lucru ale acestei afaceri este direct proportional cu vizitele mele pe-acolo. Ba chiar il depaseste, daca tin cont ca niciodata n-a fost vorba de o singura gafa. Prin 2000 eram fan, mergeam in Barbu Vacarescu de fiecare data cind aveam ocazia. In ultimii ani, insa, am avut de fiecare data ghinion: lipsuri din meniu, pahare ciobite, mizerii in ciorba, personal nesimtit, sefi de sala incapabili, „scapari” la nota de plata si asa mai departe.

Tin minte ca exact in 2000 am patit una foarte simpatica.

Nu reusesc sa scriu mai nimic pe-aici. Am doua articole incepute, unul sigur nu mai e de actualitate si al doilea se coace greu, ca e despre Prison Break si nu vreau sa fiu rau fara argumente. Si cum lista de argumente este enorma, intervine aceeasi lipsa de timp. Daca as fi blogoman, probabil ca as deschide o pagina separata numai cu aberatiile din Prison Break.

Spoturi mizerabile in cascada si un Ursus foarte istet, ala cu organizatorul de petreceri si cu Andrei Aradits la cadru si pe voice. Foarte foarte misto. M-am gindit repede la cele maximum maximorum zece beri pe care le beau intr-un an. In ordinea ponderii ar fi Guiness (din respect, self-respect, irlandofilie, blackbeerofilie etc.), Carlsberg (brand, apartenenta la clasa de mijloc) si Becks (bere buna si atit).

Despre Mihai Morar am auzit prima oara intr-o poveste cu Daciana Sirbu. Dupa istorioarele cu Ponta si, mai apoi, Turcescu, vestea mi-a cam dezechilibrat vagile banuieli asupra pozitionarii Dacianei in raport cu barbatii celebri din Romania, dar n-am gasit vreme si motive sa aprofundez subiectul. Frumusica foc si curioasa ca un viezure, avusesem ocazia s-o intilnesc pe o terasa bucuresteana, sa discutam despre lucruri simple: vinatoare, alice, agricultura, paduri, de-astea. Nu mai stiu ce-a mincat, dar imi aduc aminte ca a refuzat cu un zimbet sagalnic propunerile noastre sofisticate gen „Laba inutila de urs”, „Momite perforate in foi de svaiter” sau „Caprioara ratata la liziera”.

Pe Mihai Morar l-am reintilnit ideologic la momentul

Nu-i vazusem impreuna de ceva vreme. De fapt pe toti adunati nu-i vazusem de vreo trei ani. Cu cite unul ma mai intilnisem din intimplare, bucuros sa-l revad. Fruntasi ai fostilor taranisti tineri, dizolvati de Ciorbea dintr-o singura…privire. Fronda viguroasa a cu siguranta celei mai puternice miscari universitare politice din toata istoria post-decembrista. Ii cunoscusem regrupati in campania de la „locale”, sub aripa feminina incropita de „dom’ profesor” in speranta ca un set de sapte femei i-ar fi putut umaniza doctrina struto-camilista, „social-liberala”.

Parca sint mai grasi, mai bine imbracati, au fete intinse si