Posturi cu tagurile: "creativitate"

Ieri am citit însemnarea asta a lui Cosmn Alexandru. Mi-a plăcut. Mi s-a părut întemeiat în ceea ce priveşte ipocrizia cu care maturii îşi mint copiii pentru ca mai apoi să le înfiereze orice tentaţie faţă de minciună, alarmist într-o măsură utilă din perspectiva mecanismelor automate către minciună şi înşelătorie pe care o conştiinţă în formare tinde să le instituţionalizeze ca măsură fie de apărare, fie de autoapreciere, aspiraţional prin prisma pildei personale credibile din final.

Un text util. Nu mă număr printre fanii lui Cosmin Alexandru, însă mă bucur să identific în personalitatea lui o conştiinţă deschisă la schimbări şi receptivă la alternative. Am publicat linkul pe Facebook şi habar n-aveam că gestul ăsta îmi va facilita chiar mie o nouă experienţă revelatoare, că îmi va genera un gând pe care nu-l accesasem niciodată. Pe Alexandra o ştiu de câţiva ani şi, mai ales din postura mamei tinere, comentează în răstimpuri la postările mele din reţeaua socială. Iată comentariul ei de ieri, generator al unui gând care mie mi-a deschis o perspectivă importantă:

” Viorel, pot doar sa cred ca atunci cand o sa ai copii o sa vezi lucrurile mai nuantat. Da, minciuna nu e un obicei bun; dimpotriva, ea raneste si creeaza multe probleme. Pe de alta parte, minciunile de un anumit grad sunt necesare. Ca omenire, nu putem trai fara ele: cele din politete, cele din dragoste, cele din diplomatie, etc. Ma indoiesc ca dl Alexandru nu si-a mintit copiii nici o data. Daca fiul meu ma intreaba: Mama, e frumos desenul? eu ce sa ii raspund? Ca se putea mai bine? Evident ca ii spun ca e frumos. Cat despre minciunile de la televizor sau din piata, trebuie doar sa le recunoastem cand le vedem / auzim. Asta face parte din traiul in lumea reala.”

Nu cred în utilitatea minciunilor din politeţe, dragoste, diplomaţie… Sistemul meu de apărare, al copilului bătut şi batjocorit ca metodă fundamentală de educaţie, m-a îndemnat să mă dezvolt şi să mă perfecţionez ca mincinos, iar pentru asta am primit dublu de bătaie şi abuz psihologic. Am construit sau am permis construirea unor poveşti de dragoste marcante pe un piedestal de minciuni şi trezirea a durut teribil, căderea de pe eşafodajul necinstit a fost de foarte sus şi, până la identificarea lecţiilor utile, efectele au fost pe măsură. A minţi din politeţe mi se pare exact opusul intenţiei aparente, iar diplomaţia este despre cu totul altceva decât despre minciună.

Şi totuşi, răspunsul Alexandrei mi-a pus pentru prima oară o întrebare: „Chiar, cum eviţi să-ţi minţi copilul, ajutându-şi în acelaşi timp să-şi dezvolte reacţiile şi abilităţile în faţa unor răspunsuri care nu conţin neapărat aprobare şi admiraţie?” Sunt conştient de fluviul de bucurie ce inundă întreaga fiinţă a părintelui (întreg la cap şi la suflet) în faţa primului sau a încă unui desen (sau a altei declinări creative) al propriului copil. Copilul tău desenează, scrie poezii, cântă, dansează, face socoteli! Uau! E de-a drpetul magic! Şi totuşi, „da, desenul tău e foarte frumos!” închide orice fel de discuţie cu adevărat utilă, stinge aproape brutal (da, ce paradox!) zorii unei perspective cu adevărat înţelepte şi promiţătoare asupra pornirilor creative şi nu numai ale omului în formare din faţa şi din viaţa ta. După răspunsul ăsta, urmează doar puţină mândrie, un firav şi prea puţin fundamentat sentiment de încurajare, poate chiar şi o promisiune, fie ea şi mentală, în legătură cu un demers concret de stimulare a performanţei copilului în direcţia respectivului talent sau interes.

În definitiv, „frumos” este atât de greu supus perspectivei personale şi bagajului de analiză propriu fiecărui individ, încât de cele mai multe ori răspunsul ăsta sec nu face decât să reconfirme autoritatea susţinută conjunctural în raportul părinte-copil. Şi totuşi, copilul tău a desenat şi chiar dacă nu ai leşinat de emoţie când i-ai văzut creaţia, e imposibil să-i spui că a desenat urât. Faptul că e interesat de părerea părintelui său înainte de părerile altora, e deja un mare cadou pe care, din păcate, mulţi părinţi îl primesc ca pe un dat firesc, ba chiar ca pe o datorie sau, şi mai rău, ca pe o povară uneori. Ca să dăm dezastrului ce-i al dezastrului, răspunsuri ca „ai consumat creioanele”, „te-ai murdărit pe mâini/pe haine cu creioanele sau acuarelele”, „lasă-mă, că gătesc/vorbesc la telefon/sunt cu vecina la cafea/n-am timp” etc. pentru mine sunt egale cu renunţarea la calitatea de părinte. Dar să lăsăm asta, chiar dacă perspectivele de soiul ăsta nu ne sunt chiar străine.

Creativitatea copilului vorbeşte foarte mult atât despre percepţia lui asupra lumii din jur, cât şi despre procesele lui mentale intime, despre teme prezente în mecanismele lui interioare, bucurii sau frici, preferinţe sau nemulţumiri, tentaţii sau distanţări… Ce-ar fi dacă în loc de „foarte frumos, bravo” am privi cu atenţie formele, cuvintele, tonurile, culorile, mişcările sau parcursul şi le-am folosi ca pe o uşă secretă întredeschisă către universul mental şi al emoţiilor din acela pe care-l ajutăm să se dezvolte?

Cine-i personajul ăsta? şi de ce e albastru? ce are în mână? unde se duce? casa e mai mică decât câinele? soarele răsare sau apune? floarea cum se simte? norul ce aduce?  de ce e groasă vocea lupului? „copac” oare rimează cu „ghiocel”? dacă întinzi mâinile în lături, crezi că toţi vor vedea o pasăre?ritmul ăsta e aşa pentru că imită pasul broscuţei?

Desenul tău e „creativ”, „inspirat”, „hazliu”, „interesant”, „neaşteptat”, „introspectiv”… Ce-i aia? Şi uite cum, corelat cu vârsta şi universul lui, îi deschidem celui pe care avem grijă să-l hrănim şi să-l ajutăm să se dezvolte din toate punctele de vedere noi şi noi perspective, noi şi noi coridoare mentale şi emoţionale, noi şi noi alternative în alegerea şi consolidarea de principii, credinţe, păreri, trăiri… Sigur că desenul, poezia, dansul, cântecul sunt frumoase. Sunt cele mai frumoase. Dar zău că n-are cum să ne pară rău dacă trecem puţin de nivelul ăsta şi „complicăm” puţin lucrurile în avantajul tuturor. Actul creativ infantil nu poate fi nici frumos, nici urât. El pur şi simplu este şi asta reprezintă un avantaj imens într-o înţelegere mai profundă şi mai corectă a întregului amalgam de vibraţii conţinut de un copil. E o mână întinsă, o invitaţie la cunoaştere.

Nu toţi copiii se exprimă creativ, unii ne invită prin alte metode în interiorul lumii lor, alţii nu ne invită deloc, facem eforturi suplimentare ca să aflăm şi ca să înţelegem pentru ca mai apoi să ştim şi să-i abordăm în consecinţă, să construim relaţii armonice, să corectăm, să redirecţionăm dacă e nevoie. Îndemnul meu este să vă bucuraţi conştient de fiecare astfel de invitaţie şi să fiţi receptivi la cel mai mic semn de deschidere. Uşile întredeschise trebuie deschise larg, astfel se închid la loc la cea mai palidă adiere a dezintereslui sau a aprobării nestimulatve. Mâinile întinse obosesc şi demersurile neînţelese ori greşit interpretate se inhibă, se usucă, se ascund.

În vreme ce noi nu ieşim de vreo 20 de ani din trilema „popor prea tîmpit-clienţi prea boi-creativi prea fricoşi”, Ogilvy (de la ei, că la noi se odihnesc o leacă) lucrează pentru Scrabble.

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=8kr0QEwfZBk]

Chiar, oare cum or arăta cei 100 de pasionaţi de Scrabble din România? Ceva mă face să cred că le-ar plăcea mult spotul de mai sus şi celelalte două (1 şi 2) din campanie.

De data asta şi stupidă, şi agramată. Mai trist este că ăstora chiar le dă cîte unul nişte bani, „ca să facem nişte promovare”.

Azi am primit un cadou absolut inteligent şi m-am gîndit la eternele agende şi calendare de care nu s-au despărţit de ani de zile o grămadă de companii cu pretenţii mai mari sau mai mici. Dar mi-am amintit şi de calendarul în formă de moară de vînt, pe care trebuia să-l asambezi singur, primit prin ’99 de la Connex. Cît de greu o fi să te gîndeşti din timp la cadouri „de firmă” care chiar să aibă un efect asupra celor care le primesc? Ştiu, scuza cea mai simplă vine dinspre limitările de buget, dar pe cuvînt de onoare că, pus într-un context atrăgător, un capăt de sfoară innodat ar putea impresiona mai mult decît o cărţulie standard, personalizată (şi de tine) pe coperta de vinilin. Sau piele. Tot un drac.

Cui nu-i plac „rationalele” IKEA? Sint atit de bine gindite, incit tin loc si de „emotionale”, facindu-te sa te pupi singur si sa te feliciti ca esti atit de practic in decizii, ca te-ai transformat atit de usor dintr-un chior care-si cumpara o saltea mai lunga decit dimensiunea patului intr-un geniu al ergonomiei.

Numai ca iete ce text copyot gasesc in catalogul 2009: „Partea unde gatesti este inima bucatariei. Este locul unde ai cea mai multa treaba si unde miroase cel mai frumos. Asaza un bar in fata insulei unde gatesti, cu scaune pe partea opusa, asa incit ceilalti membri ai familiei sau prietenii sa poata sta cu tine cind pregatesti masa.”

Like…reahihihihilly? Eu deja ma simt dat afara din targetul IKEA. In conditiile in care am o bucatarie mare (vreo 13 metri patrati) pentru un apartament de bloc si in comparatie cu multe altele. Nu-mi place sa cred ca respectivul catalog se adreseaza doar celor care si-au construit case care sa le dea senzatia ca traiesc ca in reviste. Sau poate ca numai eu gatesc in toata bucataria si uneori imi stau in cale mie insumi.

Un copy care, in conceptia advertizaurilor*, ar trece drept „indraznet”** si pe care l-ar privi oarecum oblic, asemeni gainii care-a primit un pumn de graunte fosforescente. Mesh-ul se afla aproape de virful unei cladiri foarte inalte, aflata in renovare capitala, in centrul Sibiului. Nu stiu daca in jurul acestui tag-line a existat o campanie care sa faca legatura (explicativa) cu serviciile comunicate (e vorba despre un operator turistic), dar el de unul singur cred ca n-ar putea functiona decit ca teaser sau ca reminder, dat fiind faptul ca nici macar logo-ul nu poate fi vazut decit cu ocheanul.

Din pacate inca nu gasesc pe nicaieri noua serie de spoturi BRD avindu-i ca protagonisti pe deja traditionalii (sau cam prea utilizatii?) vectori de imagine Nadia, Hagi, Nastase. Vad un spot cu Hagi incercind sa ia o cutie aflata mult prea sus pentru Inaltimea Sa. Oamenii din supermarket dau navala sa-l ajute, alearga catre el cu fete extaziate ca-i pot fi de folos lui, Regelui. Apoi vad un alt spot cu Nadia intrind intr-un salon de coafura, cum „stilistele” lasa orice, abandoneaza clientele cu mult mai putin celebre si se inghesuie s-o serveasca pe ea, perfectiunea insasi. Si mai vad un spot cu Ilie Nastase in restaurant. Ospatarii calca in farfuriile celorlalti clienti, le pun tocanita in cap si le varsa frapiera pe chelie in goana isterica pentru un loc mai aproape de inima vrajitorului cu racheta, pentru un „baiete!” aruncat de emblematicul sportiv de geniu.

Oarecum firesc pina acum, nu? Oriunde in lume, celebritatea are prioritate in fata pulimii consumatoare. Cu atit mai mult in Romania, cu atit mai mult fiind vorba de cei trei MARI ambasadori ai brandului national. Numai ca toate astea se intimpla sub un copy care spune ca la BRD poti fi oricine pentru a beneficia de nu stiu ce treburi pe care le ofera ei in perioada asta. Adica oricine, intelegeti? Asta dupa ce acei oricine din spot experimenteaza pe propria piele privilegiile mai mult sau mai putin contondente ale favoritismelor si tratamentelor preferentiale. Ha? Nu vi se pare un pic anapoda?

Zice un om cu capul pe umeri si creier de jurist asezat, netavalit prin marasmul creativ publicitar: „ar fi trebuit sa fie tocmai invers, pe-aia trei sa-i lase cu ochii in soare ca sa se ocupe de vreun neica nimeni. Ca sa vada rumanu ca, uite, BRD isi trateaza clientii la fel, indiferent de ce scrie pe buletin.” Nespa?

Hai sa fim baieti galanti dupa atitea uriciuni scrise la nervi (sau nu): tag-line-ul actualei campanii McDo este ffffoarte bun! Eh? M-am scos? Conu’ Alecu, nea Cristi? E ok? Asta din simpatie pentru creatie, ca nu ma dau in vint dupa carne prelucrata de la -tz la +300 degrade Celsius in trei minute ;) Fie ea si de pui…

El le numeste inspirat „ideographii”. Dincolo de scirba viscerala fata de sistem, dincolo de savoarea caricatural-monstruoasa a personajelor care-i populeaza lumea din ginduri, Andrei Mituca mi se pare un excelent ilustrator contemporan. Nu doar inca un „digital artist”, ci mai degraba un portretist al propriilor fantome, un peisagist al societatii muribunde. Sint convins ca, directionat cu seriozitate si indepartindu-se putin de furiile anostului politic, Andrei Mituca si-ar putea cistiga cu usurinta un loc important printre cei mai buni ilustratori de carte si produse multimedia din Romania, trecind mai apoi catre industria entertainmentului digital. Il puteti vizita deocamdata aici, dar cit de curind urmeaza sa-si deschida o galerie online in toata puterea cuvintului. Eu ii urez succes.

Vorbitori de marca despre planningul publicitar si de media, creativitate si comunicare digitala. Nu reusesc sa merg, dar sper ca doi dintre colegii mei sa fie acolo. Mai multe detalii aici.