Posturi cu tagurile: "consumabile"

Spaga are sediul social in Bucuresti, pe Strada Icoanei.

In atentia departamentelor de Resurse Umane si a companiilor de traininguri si alte timbirlicuri.

Cumpar/infiez/inchiriez/imprumut capac exterior pentru obiectiv Nikon DX 18-55, intrucit, ca un mare natarau ce ma aflu, l-am pierdut pe-al meu vineri seara, la Faithless. Astept provincia.

In Balta Alba, pe Strada Postavarului, putin mai sus de Bila, cum vii dinspre Grigorescu. Fara imagini de ansamblu, intrucit cind am scos aparatul sa fotografiez mincarea, parte din personal s-a strimbat sugestiv. Dar asta nu e o recenzie chiar nasoala, asa ca:

Ce faci cind te pocneste in miezul verii pofta de o ciorba fierbinte? Nu rideti, se mai intimpla sa te loveasca asa ceva cind afara sint peste 35 de grade. Inghiti in sec sau…cauti un restaurant unde aerul conditionat duduie a pneumonie, te asezi in bataia lui si iti rezolvi problema. Asa am ajuns la L’Incontro, epicentrul masinilor de fite din zona Titan-Balta Alba. Prima nota buna: face parte din categoria restaurantelor cu bucataria la vedere. Asta e o optiune destul de cutezatoare, dar mie oamenii aia mi s-au parut de-a dreptul competenti si disciplinati. Fiecare cu treaba lui, fara sa se chinuie sau sa se simta stinjeniti ca ma uitam prin ditamai fereastra la ei ca la film.

Acum mai bine de o saptamina, Marius Tudosiei imi trimitea citeva imagini din Howth, Irlanda, unde a petrecut o vacanta foarte…marina din punct de vedere gastronomic. Antony Bourdain a tracut si el pe-acolo. Scoici, homari, langustine si creveti in mai bine de sase minute de orgie culinara irlandeza.

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=-eTFQwZ3sa4]

Ieri am patit-o nasol. Mai mult din curiozitate decit de pofta sau foame exagerata. Sa comandam cu livrare la birou. Sa comandam, dara. Intii gresesc saitu’. Dau peste unii care vind si mincare, ofera si cazare. Da’ meniul n-are preturi. Primesc consultanta, saitu’ corect avea nume identic, dar cu o cratima in mijlocul numelui. Pizza. Whatever, se tubeaza, nu fac mofturi. Pizza mica e…cam mica. La vreo 250 de grame, vreo 15 lei. Si dau peste varianta „grande”. Un kil si ceva, 48 de centimetri in diametru, 30 de lei. Bai, zic consultantele, vezi ca e gigantica! Si asa a fost. In sensul ca un sfert din asta e cam cit una „normala”. Am depus armele dupa vreo trei felii, rapus de senzatia ca am inghitit un bou intreg. Blat destul de subtire, ingrediente ok, a ajuns suficient de calda. Va recomand amical: minimum patru insi cu foamea-n git si musai ceva udatura, ca e jale! Furculita din imagine e „regular size”, pentru ilustrarea proportiei.

Nu stiu daca am mai spus pe-aici, dar zau ca m-as bucura nespus daca am avea o clima permisiva si un trafic suficient de civilizat incit sa putem circula pe scutere fara probleme. Indiferent de grosimea portofelului, indiferent de cit am platit pentru costumele „de serviciu”, indiferent de gabarit, religie, functie sau potenta de orice fel. As face-o de miine daca nu mi-ar fi teama de cretinii din trafic si daca as avea unde sa-l adapostesc mai bine de jumatate de an, cit n-as avea cum sa-l folosesc.

In consecinta, n-am cum sa nu-i sustin macar declarativ pe aceia care au ales deja varianta asta. La fel si pe biciclisti. Cu o singura conditie: sa-si asume postura de conducator al unui vehicul acceptat in trafic si supus legilor sale. Adica sa nu uite ca au renuntat la statutul de pietoni, ca nu mai pot trece de-a curmezisul printre masinile din coloana, ca soferii de autoturisme nu se sprijina pe ghidoanele lor ca sa-si mentina echilibrul. Ca o oglinda agatata in mers sau o zgirietura pe o portiera este un accident auto care nu se repara nici cu „ma scuzati”, nici cu „pai daca nu ma lasi sa trec…”. Ca, in fine, statutul de jucarie cu motor al vehiculelor pe care le calaresc nu le permite sa se deplaseze pe trotuar, ca orice alt slapar ce se tiriie prin praf.

Ma ajuta si pe mine cineva cu niscai info despre IP-ul asta? Promit o poveste draguta daca se adevereste ce cred eu.

Magazinele tip „orice produs, X RON” nu sint nici vreo noutate, nici vreo ciudatenie. Cel din imagine, insa, ma cam pune pe ginduri.

E clar, am imbatrinit. Imi este peste putinta sa inteleg ce e in capetele actualelor generatii 22-25 de ani. Din mai multe puncte de vedere, dar astazi cu prisosinta din acela al pozitiei lor de candidati la un job.

BERMUDA, SANDAUA SI BURICUL

In afara de salile de fitness, studiourile de videochat, saloanele de masaj sau spalatoriile auto, unde ai senzatia ca vei fi luat in seama daca vii imbracat ca Tarzan? Probabil ca esti un megaprofesionist, probabil ca muncesti 25 de ore pe zi si vrei doar o suta de euro pe luna, probabil ca iti propui sa nu-ti schimbi jobul vreo 30 de ani, probabil ca nu intentionezi sa nasti niciodata, ca nu ai de facut credite, ca nu vrei carte de munca si nici un fel de asigurari de sanatate. Probabil ca esti candidatul ideal din toate punctele de vedere. Dar ceva nu e in regula cu tine daca la primul interviu, prima data cind calci in compania careia vrei sa-ti vinzi icrele geniale, vii in pantaloni scurti, cu cartoafele rinjind in papucii „masculini”, cu buricul privind semet catre oportunitatile sale de cariera.