Posturi cu tagurile: "consumabile"

L-am agatat in suvoiul de 18:35 din Piata Victoriei. Tocmai facea dreapta dinspre Buzesti. Mogildeata de la volan imi face semne ca merge inainte si ca e dispus sa ma ia. Ma arunc inspre masina galbena si cind deschid portiera vad unghii mov cu sclipici odihnindu-se pe schimbatorul de vitese. Sar’na, doamna. Buna seara, unde mergem? Colo shea, da’ nu prin Stefan cel Mare, ca stam mult. Puteti prin Paris? Adica p’aci, la stinga? Ihim… Bine.

Dialogul a fost printre seminte crapate in stil „look, mum, no hands!” si scuipate. Unele prin geamul deschis pe jumatate, altele direct PE el, probabil ca resturi fine au aterizat si pe mine. Unghiile mov

Probabil ca vorbesc atit de des despre fumat din cauza sevrajului. In sensul ca fumez, brusc, considerabil mai putin decit in urma cu o saptamina. Adica de la aproape trei pachete pe zi, am ajuns la aproape un pachet pe zi. Asta pentru ca nu mai fumez in birou. Si cred ca-i bine. Pina acum am fost convins ca, daca as fi constrins sa nu mai fumez in timp ce lucrez, as reduce drastic numarul tigarilor. Acum vad ca e pe bune. Desigur, asta nu e o piedica serioasa in calea unui cancer pulmonar, dar parca e, totusi, mai bine. Ma felicit cu sinceritate si imi aprind o tigara.

In dimineata asta am platit cinci lei taximetristului ca sa ma lase sa fumez, pe drum spre birou. Avea un bilet pe bord, insa mai ca nu-i venea sa confirme ca „da, bre! te las sa fumezi, da’ atit te costa!”. Am smuls cu greu un raspuns concret de la el. Si-am fumat!!!

Al mai nou si mai cul serviciu de la cosmote permite copilasilor sa transfere credit catre prieteni, catre blonda emo din banca premiantilor si, in general, catre cine le doreste pipota. Serviciu existent, dealtfel, si printre capacitatile altor operatori, cu asistenta automata, parole si asa mai departe.

Si fin’ca verzi-galbuii sint mai cu mot, au gasit o formula magica pentru treaba asta, o formula care transfera automat credit fara a mai trece prin lungi procese ghidate de un robotel. Prin *444*valoare credit*numar catre care faci transferul#, un euroi, doi sau trei umplu de fericire SIM-ul andrisantului. E mai simplu, e mai aproape de formulele atit de des folosite de pustani pentru apeluri sau sms-uri cu identitate ascunsa.

Cosmote au facut si spot pentru gaselnita asta. Si aici incepe mica drama. Formula este extrem de lunga daca nu esti atent la ecran si doar o auzi. Este pur si simplu imposibil de retinut. Poate nu m-ati inteles din prima:

steluta patru patru patru steluta valoare credit steluta numar diez

Poate sint eu greu de cap si mult mai catolic decit papa (asta cu ouale Benedict), insa nu m-as baza pe tv si radio la faza asta. M-as duce tare in guerilla scrisa, in stampe si graffiti, in autocolante mici si multe… Mai ziceti voi. Ba m-as duce si in outdoor sau tranzit daca am motive temeinice de business.

Later: da’ de ce vorbesc aia moldoveneste in spot???

In seara asta am vazut pe tvr2 citeva secvente din demo-ul Seles-Navratilova din finalul BCR Open si mi-am dat seama ca nu am apucat sa scriu nimic despre el. Pai am ajuns devreme, probabil in timpul celui de-al doilea set al finalei cu Hanescu si Simon, asa ca am parcat la o bere. Calduta. La doza de metal, ca era singura formula disponibila. Cu pahare de ness oferite impreuna cu un „altele nu mai avem” candid. La o masa fara scrumiera, „am avut multe, dar s-au furat”.

Ne tratam cu mai degraba spuma, vorbim despre superficialitate ca mod de viata si despre personalitati publice de hirtie. La doua mese mai in spate, o englezoaica strimba de beata, englezoiul ei ceva mai treaz, dar extrem de beat si el plus doi romanasi cu alura maneliota, purtind conversatie si incercind sa intre in gratiile mamutei. O stiu. Am vazut-o cu doua seri inainte in Coyote, nu era la fel de pulbere dar cind am plecat de-acolo era pe drumul catre izbinda.

Cu siguranta ca nu-i o noutate pentru prea multa lume, eu am doua albume de citeva luni. Fata asta zice bine, ma face sa ma gindesc la Tracy Chapman, pe care am ascultat-o atit de mult anii trecuti, incit aproape ca nu mai suport s-o aud intre timp, chiar daca imi place in continuare. Delicata si sensibila, insa pastreaza asprimi africane si tonalitati de-a dreptul tribale pe anumite pasaje. E reggae, e soul, e pop? Ce conteaza? Enjoy!

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=F_laMjmR5nM]

Imi place campania AIG pentru pensiile private. Intilnirea cu sinele de peste zeci de ani si multumirea bine jucata sint, parca, mai expresive decit restul avalansei de mesaje in care diferentierea este egala cu zero. Cel putin din ceea ce am vazut pina acum. Unii vad ca lucreaza si prin telesales, ING m-au sunat astazi si e prima oara cind am dat curs propunerii unei intilniri de soiul asta. Poate pentru simplul motiv ca asta e primul care imi spune clar de unde are numarul meu de telefon si cine i-a recomandat sa ma sune.

Daca as fi fost Bitza Cazan de la Pitesti (pour les conaisseurs) probabil ca as fi infiintat zilnic macar trei-patru asociatii sau „ligi” de lupta impotriva sau pentru ceva. Cum nu sint el, le infiintez si le desfiintez doar in mintea mea, in aceeasi zi sau chiar in acelasi minut.

Dintre „proiectele” de acest tip imi mai amintesc acum: Asociatia AntiHristo Stoichkov, avind ca deziderat declararea individului ca persona non grata pe teritoriul Romaniei si ca slogan celebra fraza „mamalichky, go home!”, Brigada Civica Antiscuipat pe Trotuare, Liga pentru Abolirea Batatoarelor de Covoare…

Astazi – Miscarea AntiTaxi. Stateam de 12 minute la Victoriei „la becere(se)” asteptind un leone anuntat „in zece”. Sun. Da, o clipa… Zice ca e deja in Piata Victoriei, dar mergeti dumneavoastra mai in fata. Mai in fata unde? Cum adica unde? La intersectia cu Sevastopol.

Si brusc ma pun in pielea strainului de Bucuresti si zic. Doamna, eu am cerut un taxi la becere, nu stiu unde e sevastopol, nu sint din Bucuresti. Pai nu spre Piata Victoriei, in jos pe Calea Victoriei. Dar nu vad nici un taxi. Asteptati ca vine. Si inchide. Mrrrrrrr…… Ajung, desigur, la Sevastopol, sun din nou.

Doamna, sint la Sevastopol si nu e. Pai unde sinteti la Sevastopol? Cu Victoriei sau cu Lascar Catargiu? Pai mata unde m-ati trimis? Pai nu stiu, ca n-ati vorbit cu mine. Doamna, sint deja cin’spe minute de cind am facut comanda. Haideti, domnu’, ca mai am si alte comenzi… De data asta inchid eu.

Vine, se poate, dom’ne? E aglomerat, sefu’. Pai de ce-ati dat zece minute, puteati sa ziceti ca veniti in juma’ de ora si renuntam eu, nu va mai chinuiam etc. etc. etc. Observ, in paralel, ca tarifele s-au marit la toate companiile de taxi din Bucuresti. Pina acum citeva luni intelegeam fluctuatiile in sus motivate de preturile la benzina, motorina, gaz, votca etc. Si-acum de ce-ati scumpit. De la Primarie, ei au scumpit. Adica de la camera taxime, tristilor? Pai da. Adica de la Anghel? Pai cine face legea la taxiuri in Bucuresti? Nu Anghel? Pai nu stiu. Pai el, ca el a facut si legea, si regulile.

blogvertisment____________________________________________________

Masini de tocat. Spre a toca…pe cine vreti voi. Acest link este sponsorizat de Marketonline.ro intr-o campanie experimentala de blogvertising. ____________________________________________________blogvertisment

Am vazut „4,3,2…” ca pe unica si prima drama „serioasa” facuta in Romania dupa 1989 despre lucruri intimplate inainte. Este primul film romanesc care nu are nevoie de tragicomic tembel si ostentativ pentru a spune o poveste trista, infioratoare uneori. Vin de la un film care nu urla, nu braveaza, nu te scuipa si nu te injura, dar pe care il simti ca pe un pumn in piept, ca pe un sfat dat cu violenta. „Ba! Sa nu uiti!”

Este aproape revoltator sa vezi ce inseamna Mungiu din punctul de vedere al lucrului cu un actor. Revoltator din cauza neputintei altor regizori. Daca pe cele doua protagoniste (Anamaria Marinca si Laura Vasiliu) nu apucasem sa la vad pina acum, deci nu as fi avut termeni de comparatie, am observat metamorfoza de necrezut in cazul lui Vlad Ivanov. O prezenta insipida, aproape inobservabila in rolurile in care il vazusem pina acum, un actor de forta si capacitate incredibila de constientizare a rolului in „Domnu’ Bebe”.

Cu siguranta o sursa de trairi dureroase in primul rind pentru publicul de peste treizeci si cinci de ani, mai ales feminin si mai ales trecut prin furcile caudine ale studentiei in caminele comuniste. Probabil „un film scirbos” pentru majoritatea tinerilor, adolescenti sau studenti incapabili sa se regaseasca azi intr-un tablou care pentru ei ramine foarte „ieri”. Asta in ciuda faptului ca, de fapt, intunericul de-atunci continua sa le filtreze si astazi lumina picloasa in care se incapatineaza sa-si bronzeze inconstienta si traumele injectate de parinti.

Patru luni, trei saptamini si doua zile este de miine in cinematografe, unde ar fi bine sa mergeti sa-l vedeti inainte de a-l adauga colectiei de filme luate de pe net. Macar de curiozitate si, poate, pentru a intelege daca premiul de la Cannes a fost mai degraba motivat de calitatea exceptionala a naratiunii in imagini sustinuta cu un buget infim, sau de posibila doza de exotism comunist pe care ar putea s-o transmita publicului international.

Un eveniment dezamagitor din punct de vedere al organizarii. Am simtit lipsa flagranta a unui concept legat, a unui producator, a unei echipe care sa asigure unui asemenea moment macar decenta fireasca a unei premiere de Palme D’Or daca nu fastul cuvenit celui mai bine vindut film romanesc al tuturor timpurilor. In strainatate. Pentru Romania sint sceptic.

Via Vali Rupita: Care e diferenta dintre un tigan si o fata mare? Tiganul tot tigan ramine.

Via nasha: Ytzik se duce la rabi si deplinge starea lumii in care traim. „Rabi, rabi, eu nu mai vreau razboi, nu mai vreau atitea conflicte si atita ura in lume, eu vreau sa fie pace.” Si rabi raspunde: „Lasa Ytzik, ca o sa fie asa o lupta pentru pace ca n-o sa mai ramina nimeni viu.”