Posturi cu tagurile: "consumabile"

A fost unul dintre initiatorii miscarii de revolta a studentilor timisoreni din octombrie 1956. Alaturi de alti aproape 2000 de oameni, a cerut socoteala guvernului comunist condus de Gh.Gheorgiu Dej despre lipsa de infoarmatii corecte privind situatia protestelor din Ungaria si Polonia, despre prezenta trupelor soviectice care nu dadeau semne ca au de gind sa se intoarca la ele acasa, despre cotele de cereale si animale cu care taranii hraneau balabusta sovietica mahmura, despre conditiile de cazare si masa ale studentilor, despre salariile din fabirici, despre numarul de burse acordate studentilor…

Toate astea l-au costat sase ani din viata. Primul – la Popa Sapca si la Gherla. Urmatorii cinci – in Baragan, cu domiciliu obligatoriu in satul Latesti, asezare creata special de catre autoritatile comuniste drept

Si a fost party. Bun. Bun de tot. Cu Marketing Dacia-Renault, cu RCI Leasing, cu Publicis, BBDO, Senior Interactive, Starcom, Grapefruit si Media Direction. Cu oameni care chiar stiu sa se distreze si, culmea, cu francezi cu fata umana. Multi cunoscuti, ba chiar vechi colegi de generatie. Un party foarte-foarte bun! Rooms e un loc de exceptie.

Am porumbei. Adica nu sint ai mei. E o afirmatie din seria „am soareci, am paduchi, am ulcer”. Fereastra bucatariei mele da catre un fel de luminator, o curte interioara cu ferestre de bucatarii si bai. Da, geniala combinatie. In acesasta curte isi fac veacul vreo 40 de gusati umflati ai nimanui. Faptul ca vreo tre cretini din bloc ii hranesc cu regularitate este singura legatura dintre ei si spatiul respectiv. Spatiu pe care l-au transformat intr-un fel de catedrala a gainatului. Basoreliefuri in forme savante, relief carstic, ba chiar portrete din cacat alb-galben-verzui. Nu le ajung doar planurile orizontale, intre timp s-au perfectionat si proiecteaza siroaiele mustoase direct pe geamuri, sfidind tot ce banuiam despre „dragalasii” pe care-i hraneam in copilarie, in piata de cuvintari a Pitestiului sau, mai recent, la Barcelona, in Plaza Catalunya.

M-am adresat mai multor organizatii care se ocupa de porumbei, insa

Bai, tata… cam subred cu sanatatea, da’ pofta nebuna de idei viabile si proiecte de bricolat cu cap. Cred ca pina la 30 iti pare rau ca nu te-a sunat mai multa lume de ziua ta. Dupa – e bine sa te sune doar aia care vrei tu. Si mai ales aia care nu te-au bagat in categoria „de felicitat doar pentru ca s-au nascut”. Eu am de-astia si imi pare oarecum rau despre ei. Oameni putini, restul – populatie. Convingerea ca tot ce am experimentat pina acum m-a imbogatit cu experiente utile. Un regert sau doua, pe care nici macar sub pres nu le mai gasesc.

Tentat sa spun „nu ma simt de 32”. Ma bucur de aproximativ aceleasi lucruri ca acum 10 ani. Poate mai precaut? Poate mai inginer? Poate, dar

Am descoperit asta facind niste calcule simple, cind m-am prezentat saptamina trecuta unor francezi. L-am scos pe Octavian Ursulescu din competitie pentru ca el oricum intra la categoria „eterni” si calculele mele nu se refereau la „prezentatori”. Deci ma duc pina in ’99, cind cred ca eram singurul MC „rezident” intr-un club din Bucuresti, adica pompam in fiecare vineri si, uneori simbata. Clubul – de inspiratie cubaneza, detinut de doi francezi, „La Taverne de Havana”, pe Tunari. Canapele imbracate in postav de camuflaj, butoaie Texaco pe post de stative pentru animatoare, societatea care astazi e de gasit prin bamboo, gaia etc. Fotbalisti, copii de fotbalisti, impresari de fotbalisti, boarfe de fotbalisti….lume aleasa… DJ-ii se tot schimbau, cel mai bine am lucrat cu Pionu’ (pe care l-am intilnit acum vreo doi ani in avangarda lui Lee Burridge, in Mania) si cu legendarul Charlie, care n-a stat prea mult.

Ce faceam pe-atunci?

N-am scris de noua zile…gosh…mult rau. Am apucat sa citesc cite ceva, vad ca s-au intimplat gramezi de chestii, toate foarte importante, asa ca ma grabesc sau dau raportul. Da, am incheiat renovarile. Nu, nu am facut tot ce ne propusesem. Da, meseriasii au reusit sa ma exaspereze dupa prima saptamina. Nu, nu le-am mai gatit masa de prinz, i-am tratat cu raceli diverse.

La un moment dat aveam niste usi bune de dat, ma gindeam sa pun un anunt, insa in doua zile au disparut de pe palier, asa ca nu le mai am. Mai am de dat numai o gramada de sfaturi, intrucit asa sintem noi, devenim specialisti de indata ce am tinut zece minute de coada trafaletului. Si mai am de dat un memory stick primit cadou de la UPC, pentru viteza de reactie la propunerea lor de leapsa. Deci dar din dar sa ridice mina cine stie vreun elev sau student caruia i-ar fi de folos.

Mai am si un mare mester in montat usi de interior (mai ales), gasit la misto, pe Google. La primul telefon am crezut ca-mi va parea rau ca l-am invitat la evaluare. Cind s-a apucat de treaba, mi-a venit sa-l infiez. Parca monteaza ceasuri elvetiene. Asta in mare contrast cu „mesterii” care s-au ocupat de ziduri si zugraveli, in ceafa carora a trebuit sa ma insurubez dupa ce m-am prins ca o frectioneaza.  Bine ca s-a terminat. N-a iesit rau.

Intre timp mi-am reimprospatat bunele sentimente pentru conceptul IKEA. Baietii astia chiar au umor, pe bune. Eu sint tot ce poate fi mai sinistru in materie de cuie, suruburi si surubareala. De citeva zile m-am dotat cu unelte si scule faine, zici ca sint a cincea sau a sasea generatie de timplari, cu mestesuguri dobindite din mama-n tata. Am creat: sase scaune, doua birouri estrem de complexe, un dulap, un cuier, doua mese. Tare, nu?

Intre timp a fost ziua mea. Pe care am petrecut-o regulamentar, in „haine de lucru”, cu moloz in cap, pete de vopsea pe creier si o raceala zdravana, pe care inca o mai pacalesc pe la curbe. Asa ca de ziua mea a fost cel mai tare spre seara cind, scapati de muncitori si parte din moloz, am mincat pui la rotisor si ne-am uitat la dai hard uit a vengeans de pe canapeaua imbracata in folie. Si un pic la termineitar.

Am mult par pe fata si pe cap, unghii nasoale si multe ginduri neexprimate. Revin.

Oare ce e mai bine? Sa insisti intr-o directie despre care ai toate datele necesare pentru a demonstra ca nu e viabila, sa urmezi sfatul stupefiant gen „arata-mi practic ca se pierd bani/ca nu putem sa facem cit ar trebui si dupa aia mai vedem” sau sa-ti vezi de drumul tau?

Din seria „interactiuni cu meseriasi, prestatori si alte rauri necesare”… Oare sintem noi o natie de pacalici saltimbanci? Adica e asta doar o trasatura de caracter sau poate fi considerata un atribut romanesc? A ajuns ea la rang de simbol national, ca multe alte boli de care, se pare, suferim doar noi?

Acum, ce e un pacalici saltimbanc? Sintem un popor de „simpatici”. Buni de gura, smecherasi cind e vorba sa ne vindem si sa stabilim de la bun inceput un climat pozitiv de colaborare, sa incepem sub auspicii bune, cum se zice. Bazele solide (?) ale unei colaborari trainice. Sau doar bazele solide ale unei colaborari ca vai de ea? Deci sintem cei mai buni prieteni la inceput, inainte de a ne apuca de treaba, pastram o distanta comoda si la fel de amicala in prima faza. Cistigam teren pentru ca avem solutii, le demonstram, le vom aplica in viitorul apropiat. Ba chiar stralucim in prima zi si chemam „clientul” la fata locului, ii aratam ca am avut dreptate si ca, uite, solutia despre care vorbeam chiar inainte de a pune mina pe „situatie” se demonstreaza a fi cea mai buna. Bagam o gluma, un shtutz, gasimsubiecte comune indiferent de cit de departe am fi de interlocutor din punct de vedere social. Punem intrebari la care simtim ca-i place sa raspunda, dam din ce in ce mai mult din gura, mai putin din miini.

Dupa care totul devine bullshit.

M-am optintit putin si am scris-o. Oricit ar fi povestea de reala, tot ma simt ca ultimul Baron Münchhausen in viata. Si asta pentru ca da, e o intimplare pe cit de spectaculoasa, pe atit de reala. Daca n-as sti ca mai exista cineva pe suprafata pamintului care poate confirma toate cele, n-as fi cutezat s-o scriu. E lunga, e cu treburi cam deocheate, asa ca nu va aventurati decit daca aveti chef de povesti si daca ati depasit o virta cit de cit onorabila. Mie nu mi-e rusine cu ea, probabil ca si asta trebuia sa mi se intimple atunci.

La batrinete, asta dupa capul meu ar veni undeva dupa 35 de ani (sic!), as vrea o bucatarie imensa si desteapta, intr-o circiuma nu prea mare, fara fasoane, in care sa te simti acasa, un computer suficient de inteligent si de rapid (cam ca asta pe care-l am acum) si, desigur, o conexiune decenta la internet. Adica: sa scriu, sa-i citesc pe altii, sa gatesc si sa fiu un foarte bun sef de sala. Sa scriu in timp ce dibacesc prin cratiti, asa cum fac si acum, sa ies din cind in cind din bucatarie si sa le spun musteriilor cite o vorba de duh, cite o istorie scurta si poate un pic amuzanta, intre primo si secondo. Sa stiu de luni ce vor sa manince simbata si sa le trimit o placinta cu mere duminica dimineata doar ca sa le aduc aminte ca ii astept la cina.