Posturi cu tagurile: "consumabile"

Poate nu stiati. Pe Smart Modem-ul de la Vodafone, un megabit in roaming cu Uniunea Europeana si, mai exact, cu Grecia, costa doar 6 (SASE) EURO!!! Nasol cu interconectarea pentru date in tarile UE, nu? Mai ales atunci cind providerul din Grecia este…..TOT VODAFONE!!!

Se adunasera ani buni de cind nu mai calcasem prin imparatia lui Sandy cel santaliu. Nu fusesem nici inainte un mare amator, dar aseara mi-am dat seama ca voi reusi sa mai traiesc macar citiva ani gloriosi fara sa mai trec pe-acolo. Amestecul de mahalagioaice executive, smart casuari, purtatori de fular cu tricou, puberi laieti si multe fete slempete, in papuci aurii, nu e chiar tabloul in fata caruia sa-mi sorb cele citeva beri anuale, salcii, cu accente gustative metalice. Asta daca n-am gresit si daca nu m-am asezat la tejgheaua din jurul barului, unde mustiucurile de aluminiu imi servesc abur rece, de Bamboo, direct in pahar.

In bar, puzderia zgomotoasa de minimum wagers e vesela. Minuiesc paharele de plastic cu gesturi experte, construiesc cu maiestrie gulere de spuma standardizate. Din cind in cind, veteranii fac misto zgomotos pe seama cite unui novice intrigat. „Ce-i ala coniecel?” Miroase-a mici. Accountii tirzii si fetele de la „trafic” iau cina in oras. Ici-colo, cite-un costum „de biznis”. Din loc in loc, rockeri purii sticlesc la cite-o juna palida. Apar in rastimpuri pilcuri de mulati, emporio-armanisti, cavaliste si dolcegabaneze. E miercuri seara, fac mici economii pentru marile spargeri in figuri de vineri si simbata. Muzica e belalie, nimic revigorant, nimic in care sa-ti infigi urechile, sa musti cu ele si sa auzi „crant!”.

Culorile de pe pinza nu se schimba nici macar dupa a sasea bere. La uns’pe si douazeci, zici ca a deschis cineva o conserva de peste expirata. Mai bine de jumatate din musterii se indreapta grabiti catre ultimul pipi si ultimul metrou. Sandy pleaca si el. Ostenit, privind des in urma, oarecum temator.

…sau alta ipostaza a Gurii Leului.

Fara Photoshop, fara conservanti, fara nici un fel de prelucrare.

• ma adaptez unui sistem nou, cu oameni pe care nu-i cunosc.

• ma tavalesc prin detalii tehnice, schite, planuri de amenajare, sisteme electrice si de alte feluri ca sa ma pot bucura peste citeva luni de ceea ce stiu si vreau sa fac de fapt.

• caut o fata frumoasa si telegenica, pasionata de IT si electronice, care sa-mi vorbeasca despre memorii, porturi USB sau senzori cu aceeasi voluptate si doza de firesc cu care altele isi pun rimelul pe gene; tre’ sa fie constiincioasa si ambitioasa; daca esti tu aceea, da-mi un mail; daca nu esti, inventeaza-te!

• fac pasi mici catre doua saptamini de Grecia, asa cum am intilit-o anul trecut: fara autocare cu turisti, fara romani, fara distractii zgomotoase; cu oameni prietenosi, bucatarie fermecatoare si cu un aparat foto mai bun decit cel de anul trecut.

• poze, multe, majoritatea degeaba.

• m-am saturat de caldura in exces.

• ma enervez ca mi-a disparut un link important din Google, ma enerveaza rau chestia asta.

• caut o varianta convenabila si temporara pentru internet in roaming, care sa nu ma oblige sa semnez contracte pe ani de zile si care sa nu-mi vinda megabaitu’ la cinci euro bucata; vind serie de minimum 30 de insemnari de vacanta cu mentiunea linkuita „articol sponsorizat de X”. astept provincia.

Bai, ce-mi plac americanii! Da, incultii, enervantii, arogantii de americani. Imi place cameleonismul lor congenital in fata camerei de luat vederi sau a aparatului de fotografiat. Oricare ar fi situatia, ca e poza pentru albumul scolii, prima vizita la Niagara sau vreun vox stradal pe cine stie ce tema, americanul face clic si isi ia in serios rolul de persoana publica de ocazie, isi traieste cu dezinvoltura momentul de celebritate. Poti sa-l intrebi doar cit poarta la pantof sau sa-l opresti pe strada ca sa-i fotografiezi inscriptia de pe tricou, isi va hrani dorinta ascunsa de a fi macar cinci secunde vedeta.

Noi sinem conformisti, noi trebuie sa ne controlam fiecare fibra musculara si fiecare milimetru din aerul ce ne inconjoara. Noi sintem tributari stramosescului „sa nu te faci de ris!” Ne tragem spontaneitatea in fata cemerei de la Sanda Taranu si Delia Budeanu chiar daca filmam citeva imagini la ziua unui prieten. A vorbi unei lentile este cea mai buna ocazie pentru a deveni festivisti, complicati, pentru a ne studia replicile si a gasi cele mai bizare formulari cu putinta. Sint celebre filmuletele in care un individ explica o inundatie ca pe un experiment atomic sau in care un altul povesteste despre conditiile de viata din puscarie in termeni aproape stiintifici.

Mai hilar este ca, dincolo de toate aceste dizabilitati si deraieri de la firesc, intotdeauna credem ca sintem mai buni si ca am fi putut avea o prestatie superioara in comparatie cu cel aflat in fata aparatului de filmat. Din exteriorul cadrului, sfaturile si sugestiile experte curg duium, stim exact ce am spune, ce gesturi ne-ar sublinia spusele in mod elegant, cit de usor ne-am face intelesi, cit de tare ne-ar iubi publicul. Cind a pornit camera, uitam tot.

Costinestiul vazut din avion. Pilotul e si fotograf, dupa cum veti observa daca faceti scroll pina jos. Intrebare: cine req era la mansa?

Hai ca nu e dracu’ chiar atit de negru. Daca in urma cu zece ani inca mai spintecam vinilinul Vuitton style de pe canapelele compartimentelor de tren (ca sa vedem daca curge singe, probabil), capitonajul textil al noilor vagoane se incapatineaza sa ramina intact. Parca sa zic ca nici covoare de coji de seminte n-am vazut cu ocazia recentei mele cazne feroviare, Constanta – Bucuresti, plecare 17:50 (17:30 pe bilet) – sosire 23:15 (22:06 pe bilet).

Problemele apar la nivelul noilor si complicatelor cuceriri ale stiintei moderne. Vagoane cu aer conditionat, usi activate cu senzor… Mai mult decit complicat. Nici sickerul de pe usa, care atentioneaza bivolii cum ca vagonul fiind „cu climatizare”, „mentineti usile inchise”, nici „va rugam frumos, inchideti usa!” nu reusesc sa tina locul unei scheme detaliate, a unui desen explicit sau chiar a unui difuzor de mare putere, care sa-i explice amanuntit calatorului roman cam cum ar trebui procedat astfel incit racoarea sa ramina in vagon chiar daca el trebuie sa faca aproximativ douazeci si trei de mii de drumuri la buda, la tigara sau in vagonul vecin, unde isi are „tovarasii”.

E clar, avem casele in panta si ne-am obisnuit ca usile sa se inchida singure in urma noastra. Sintem popor de navigatori, ne-am obisnuit ca ruliul si tangajul sa ne inchida usile, scutindu-ne de efort fizic prelungit. O usa care se deschide dupa ce apesi un buton este imposibil sa se si inchida apasind acelasi buton, nu? De unde apare deductia fireasca: „se inchide automat!” Ceea ce nu e complet neadevarat, intrucit dupa o asteptare de aproape un minut, usa fisiie ofticata si se inchide singura. Un minut? O vesnicie in care toata caldura dintre vagoane da buzna in viata ta, fara menajamente.