Posturi cu tagurile: "Bucuresti"

Intr-o friguroasa dimineata de noiembrie, in Bucuresti. Pai sa nu-ti vina sa-i iei acasa? :)

Azi a circulat una simpatica, de trafic rutier. „In Bucuresti, nanosecunda masoara perioada de timp dintre aparitia culorii verzi la semafor si primul claxon din coada de masini”. Adevarul este ca

Bucuresti. Simbata PM. Trafic exact ca luni-vineri AM, PM etc. Pa Iancu de Hunedoara. Sintem pe banda de stinga, dar vrem inainte. „Partenerul” de pe mijloc vede ca vrem, ne face loc, intra pe prima banda. Ii zimbesc amical, ca orice chibit condamnat la „scaunul mortului”. Ne vedem de drum. Aproape de pasajul

Azi am cistigat aproximativ 40 de minute facind distanta Buzesti – Lacul Tei pe propriile picioare. Adica in comparatie cu acoperirea aceleiasi distante cu masina. Si asta fara walkman, fara sa vorbesc la telefon, fara sa folosesc anti-plictiseala decit contemplarea peisajului rutier apocaliptic. Doua aspecte neplacute: imbecilii care inca nu s-au familiarizat cu mersul pe asfalt si ocupa agale tot trotuarul sau se impiedica spectaculos pe drum drept si claxoanele. Fin’ca in strada claxoanele se aud mult mai urit decit din masina. Infinit mai urit.

Nu stiu citi copywriteri sint angajati la ADP Sector 1, dar placutele ce atesta dreptul de folosinta asupra locurilor de parcare din zona sint cu adevarat memorabile. Si nu ele in sine, chiar daca, spre exemplu, pe Strada Paris le gasesti pe fiecare al doilea copac. Ci inscriptiile de un umor cu totul si cu totul involuntar, da’ umor cretin, ca in filmele cu Norman. Bine, cu De Funes. Puah…nici pe-asta nu-l stiti? Fotografii, mai jos.

Realitatea asta citadina iti ofera motive de bascalie la absolut fiecare pas pe care cutezi sa-l faci prin ea. In seara asta, o valiza amarita statea rezemata de parapetul pasajului de pe Nicolae Titulescu, putin mai sus de fast fud-ul ala jegos care numai cu primavara n-are treaba. Am picat in zona exact cind doi tineri politieni dadeau tircoale respectuoase obiectului in cauza, intrebindu-se daca e sau nu cazul sa cheme genistii. Ca daca nu era bomba si-i chemau, se faceau de ris. Daca era bomba si nu-i chemau, se faceau de alte alea. Asa ca, in ciuda zelului cu care s-au grabit sa-mi explice ca trebuie sa evacuez zona (i-a apucat grija numai cind s-au prins ca vreau sa-i tintuiesc intru posteritate), am avut norocul unui instantaneu de zici ca-i aranjat cu mina. Ei par extrem de inspirati, iar dialogul imaginat in bule e ancorat in realitatea cotidiana. Vezi si click foto.

Cu doar un post mai jos va aratam frumusetile bucurestene din spatele cladirilor noi si dichisite. Intr-una dintre fotografii – bancul de lucru unde citiva indivizi pregatesc diverse „antichitati” spre a fi vindute. Ei bine, azi dimineata i-am gasit la lucru.

Multe cladiri smechere in Bucuresti, din ce in ce mai multe. Ditamai edificiile, cu arhitectura uneori spectaculoasa, adapostind birouri mai mult sau mai putin confortabile. Sint oameni care, vazindu-le pentru prima oara, mai ca dau cu basca de pamint de admiratie, mai ca le cade astrahanu’ pe ceafa ca in fata unui Rarau citadin. Iata si privelistea minunata din spatele unei cladiri de birouri clasa A, din centrul bucurestilor.

Printre meseriile aproape disparute. Sau, in cazuri foarte rare, modernizate. Tocilaria copilariei mele era in spatele pietei Ceair, unde un tigan batrin si gras cintarea cu atentie fiecare unealta care-i trecea prin mina. Nu prea vorbea cu musteriii, mai mult gospodine cu piese taioase de la masina de tocat carne. Cind ti el inapoia, cutitele erau soioase, pline de unsorile in care le scufunda in timpul ascutirii.

Tocilarul de astazi face chei de fapt. Numai ca treaba asta cu cheile pare atit de plicticoasa pentru el, incit cinci cutite serioase si un satir au parut sa-l scoata putin din amorteala. Meticulos, atent, tacticos. A durat ceva, dar am avut timp sa-i citesc pe indelete certificatele ISO 9001 de pe peretii atelierului. Foto.