Fast Casual London

luni, 18 mai, 2015 la 2:04 pm

Credeaţi că la Bucureşti suntem asaltaţi de mâncare la fiecare colţ de stradă? Încă vă minunaţi de numărul covrigăriilor, patiseriilor cu foietaje dubioase şi şaormeriilor de care vă împiedicaţi la fiecare colţ de stradă? Poate că ştiţi deja, dacă nu ştiţi, v-o spun cu prietenie: în Londra e mâncare PESTE TOT. Sunt străzi (multe) pe care magazinele cu mâncare (cu mese, take away, bufeturi, braserii etc. – nu mă refer la restaurante aici) sunt unul lângă altul, de la un capăt la celălalt şi uneori pe ambele părţi ale drumului. Mâncare de toate provenienţele, felurile, culorile, calităţile sau influenţele culturale.

În lumea largă, „fast casual” e o altă denumire, ceva mai tolerantă şi mai corectă, pentru un fast food care de obicei vinde altceva decât burgeri congelaţi sau ciozvârte de pui congelate, aruncat direct din congelator în baia de ulei fierbinte. Într-un „fast casual” găseşti în primul rând cafea făcută în minimum trei-cinci feluri, sandwich-uri de multe feluri, salate, patiserie ambalată, fructe curăţate şi tăiate sau fructe întregi, brioşe-muffins-cupcakes, sucuri naturale şi carbogazoase. Toate astea acceptând diversele influenţe regionale, căci Londra cu siguranţă nu mai e de multă vreme un oraş englezesc din punctul de vedere al populaţiei.

Locurile astea servesc mai multe categorii de clienţi. Turişti în drum spre diverse puncte de interes, care nu iau micul dejun la hotel sau care nu vor să piardă mult timp / să cheltuiască prea mult pentru masa de prânz. Birocraţi buluciţi dimineaţa de la metrou sau de prin birouri la ora prânzului. Stuenţi, subrete, miliţieni, popor. Sunt, mai degrabă, locuri în care poţi să mănânci ceva lângă o cafea (în general mediocră), motivul principal pentru care intri. Vă voi spune câte ceva despre principalele lanţuri care-mi ies în cale, cu o menţiune (răutăcuoasă) în prealabil.

McDonald’s, KFC şi Subway sunt în general GOALE la Londra. Excepţie fac shop-urile din centre comeciale, cu densitate mare de popor mai ales în weekend. Punctele lor de lucru stradale sunt vizibil mai puţin populate decât alte locuri de pe aceeaşi stradă şi de multe ori GOALE. Burger King se chinuie şi ei, dar tind să cred că le merge puţin mai bine decât „colegilor”. Noi în Brazilia ziceam „oraşul e atât de plin de turişti, încât sunt clienţi chiar şi la Subway”, care în general era un fel de muzeu. Dar să revenim.

pret a manger

Pret a Manger. În aprilie anul ăsta numărau 374 de puncte de lucru, din care 67% în Londra. Sunt PESTE TOT şi probabil sunt cei mai apreciaţi din categorie. Vând în general baghete preambalate, cu diverse combinaţii, foietaje probabil coapte congelate, salate de fructe şi salate micuţe, cu frunze, roşii, legume şi, eventual, ceva proteină. Cafeaua e undeva, în zona acceptabilului (eu beau doar cafea neagră, deci nu vă pot spune despre variantele cu spume, lapte etc.), dar toată mâncarea este proaspătă, adusă în vitrinele frigorifice sub ochii tăi. Nu-ţi poţi încălzi sandwich-ul, dar bagheta e în general crocantă. Ei zic că lucrează doar cu ingrediente organice şi pe-aici nu prea se glumeşte cu provenienţa mărfii. Nu sunt un consumator frecvent pentru că peste 80% din variantele lor sunt cu pâine, aluaturi sau zahăr, afaceri cu care eu mă intersectez doar de câteva ori pe an. Poţi să rezolvi un fel de masă cu 5-6 lire.

eat

EAT. Poate nu la fel de prezenţi ca brandul despre care am scris anterior, dar şi ei cu probabil nişte sute de puncte de lucru în toată Londra. Foarte asemănător cu PaM, declară că donează toată mâncarea pe care o vând şi cu siguranţă au nişte salate mai consistente decât competitorii de mai sus. Adică, pe lângă mai multe feluri de pâine cu diverse chestii înfipte în ea, salatele lor sunt mai mari, cu ingrediente mai diversificate, dar nu neapărat foarte atrăgătoare. Adică o salată de ton cumpărată la prima oră a dimineţii nu părea făcută chiar atunci. Dar era luni dimineaţă, poate că nu fusese nimeni de serviciu duminică noaptea, să facă salatele… Cafeaua e sigur mai proastă decât la Pret a Manger, iar preţurile sunt în general comparabile.

costa

Costa. Băieţi ăştia au fost şi în România o vreme, au plecat destul de rapid, dar ţin minte că aveau o cafea chiar mai proastă decât Gloria Jean’s. Nu se compară cu cei de mai sus nici din punctul de vedere al prezenţei, nici din acela al dimensiunii punctelor de lucru. Cu siguranţă au un focus mai accentuat pe cafea, care e sub mult mai multe forme şi categorii, iar mâncarea e preponderent dulce. Cafeaua mi se pare o idee mai bună decât în EAT. sau PaM, dar au un sandwich cu ou fiert care pur şi simplu ţi se topeşte în gură. Încă încerc să mă prind cum reuşesc să facă un sandwich perfect, regulat şi legat, cu jumătăţi de ou fiert cleios, care nu curge şi nu şi se împrăştie nici mâncat din mers, pe drum spre şcoală. Mai mult, dacâ au apucat să-mi pună cafeaua în tumbler-ul de carton şi abia apoi descoperă că nu le merge POS-ul, nu-mi iau bani :D

wasabi london

Itsu & Wasabi. Le pun împreună din mai multe motive. În primul rând, ambele lanţuri vând un fel de pseudojaponezării, dar voi reveni la asta. În niciunul nu au cafea. În ambele găseşti două tipuri de mâncare: sushi ieftin şi instanturi la pahar sau la cutie, peste care ţi se toarnă apă sau supă fierbinte, aştepţi un minut şi cică poţi să mănânci. Dacă poţi. Mai am un motiv pentru care le pun împreună: nu le suport. Eu nu prea pot să înţeleg noţiunea de „sushi ieftin” pentru cu, din punctul meu de vedere, tehnica şi calitatea superioară a ingredientelor se bat cap în cap cu ideea de „ieftin”. Dacă e ieftin, nu mai sunt sigur că e suficient de proaspăt sau de adevărat. Sunt suficient de înnebunit după ramen ca să pot să-l accept instant. Adică un pahar pe care-l iei din galantar, care cântăreşte vreo 30 de grame (paste de orez industriale, alge sintetice, urme vagi de creveţi uscaţi etc.), peste care torni apă fierbinte şi pac! gata cina.. Nu.

Cam astea a fi lanţurile majore din Londra, deşi conceptul e mult mai vast decât poate părea la prima vedere. Adică, de exemplu, un mare grup de pub-uri altfel foarte tradiţionale, cu bere artizanală şi atmosferă pur britanică, fiecare cu denumirea lui şi cu proprietari diferiţi, aleg să defileze toate cu acelaşi meniu furnizat de o singură entitate şi să se declare mândri membri ai acelui lanţ. Trei tipuri de burgeri, două tipuri de plăcinte, peşte pane cu cartofi prăjiţi, două fripturi, trei deserturi. Toate la fel, peste tot, furnizate probabil congelate şi doar pregătite rapid în bucătăria fiecăruia dintre pub-uri. Un alt neajuns pe care-l observ în ultimele două luni ar fi că tradiţionalul şi gustosul haddock (egrefin) din „fish and chips” e din ce în ce mai rar, fiind înlocuit de mult mai ternul (în special în varianta prăjită în baie de ulei) cod.

DAR. E atâta mâncare interesantă în Londra, sunt atâtea experienţe pe care ţi le oferă oraşul ăsta în farfuriile lui, sunt atâte de multe locuri demne de încerat, încât ţi-e aproape ruşine să mergi de două ori în acelaşi loc. Nu e ieftin. Nimic nu e ieftin la Londra. Nici măcar sushi-ul „ieftin”. Dar dacă ai decis că experienţele sunt cele mai importante „bunuri” pe care le dobândeşti în timpul vieţii, paradigma scump-ieftin devine discutabilă.