M-am tuns

joi, 14 noiembrie, 2013 la 5:19 am

haircut

Titlul ăsta e ca twit-urile de acum vreo patru ani ale unor oameni de succes din .ro (nu le mai dau numele, că de fiecare dată s-a lăsat cu smiorcăieli) despre „am ajuns la restaurant”, „m-am spălat pe mâini”, „aşteptăm ciorbiţa”, „am făcut pipi” şi aşa mai departe. Eu am o relaţie specială cu părul meu, ca fost purtător de plete, fost candidat cu zero şanse la chelie, actual ofticat cu goluri în podoaba capilară. Înainte de a pleca din Bucureşti, mă tundeam la cel mult trei săptămâni, la doi basarabeni bestiali de la un salon destul de simandicos de lângă Marriott. Sergiu (Serioja) mă ştia atât de bine şi eu aveam atâta încredere în el, încât adormeam invariabil la câteva minute după ce se apuca de treabă. Mă trezeam, mă scuturam, mă bucuram de ce văd în oglindă, plăteam şi plecam înapoi la restaurant.

În Brazilia am venit cu propria maşină de tuns pe care 1. uit să o încarc şi 2. mi-e frică să o folosesc singur. Aşa că prima oară m-a tuns Alis în februarie. Apoi, când m-am mutat din pădure la oraş, m-a tuns o tanti de peste drum de Oasis, cu maşina mea, cerându-mi aceeaşi bani ca şi când m-ar fi tuns cu maşina ei. Când a pornit la foarfecă, parcă tăia hârtie cretată pentru lănţicul de pom, la ora de lucru manual. A doua oară în Itacare m-a tuns un băiat care venea doar chemat prin telefon într-un salon dedicat exclusiv femeilor. Sunt vreo zece astfel de saloane în oraşul ăsta cam cât Centrul Vechi. Şi m-a tuns destul de bine.

Apoi m-am tuns acum aproximativ o lună la Neneu. Primul frizer de-aici care mi-a lăsat impresia că e într-o relaţie firească şi cu maşina electrică, şi cu foarfeca. Cu cât îl complimentam mai mult, cu atât îi zburau mai repede mânuţele pe lângă capul meu. La final şi-a admirat cu mândrie opera, mi-a cerut şapte reali şi n-am putut să nu-i dau zece. Azi l-am căutat din nou, dar n-a avut chef să deschidă prăvălia şi după-amiază. Pe-aici se poartă obiceiurile de felul ăsta, în afară de magazine, restaurante, spaţii de cazare şi instituţiile publice, nimeni nu are un program foarte strict sau orar bătut în cuie. Aşa că am umblat după alt frizer.

Lângă sediul central Banco do Brazil e unul dintre cei mai populari frizeri din oraş. Nu ştiu cum îl cheamă. Când m-am înfiinţat în pragul lui, stătea tolănit pe o banchetă, cu telecomanda în mână, moţăind cu ochii în televizor. S-a activat brusc când m-a văzut. L-am întrebat dacă are maşină şi chef să mă tundă şi mi-a zâmbit cu toată faţa. Înalt, lucrat la sală, ras pe cap, cu braţul drept acoperit complet de tatuaje. Am făcut un pas înăuntru şi mi-am dat seama că nu moţăia doar de căldură, încăperea era bine parfumată de aromă proaspătă şi verde, de marihuana abia stinsă. Miros straşnic, care ziua îţi ajunge răzleţ în nări la orice drum prin oraş, iar seara e omniprezent.

Am stabilit rapid ce vreau şi ce cunoştinţe comune avem în oraş, apoi şi-a văzut de treabă, cu ochii în televizor, învârtindu-mă din când în când cu scaunul pe rotile, ca să-i fie mai lesne. Când a terminat cu maşina şi a trecut la foarfece, şi-a stins singur televizorul şi s-a concentrat doar la scăfârlia-mi ilustră. La final, când a trecut şi la brici, s-a concentrat cu pasiune şi atenţie la fiecare detaliu. Şi l-am apreciat foarte mult pentru asta.

În fine…V-am înşirat toate astea până acum pentru că voiam să vă zic doar atât: băiatul ăsta nu are un patron, face o treabă la care se pricepe, trăieşte liniştit fără să-i urască pe aceia care fac acelaşi lucru într-un oraş foarte mic şi sigur n-o să moară de cancer. Şi ca să pun un selfie pe blog, ofcors.