Arhiva pentru iunie, 2009

[ Jurnal de fumător. Începuturi ]

[ Jurnal de fumător. Liceul ]

Cu ocazia celor 69 de zile de când nu mai fumez.

Da’ chiar? La ce era bună ţigara de după? Cred că, în primul rând, la a te asigura că „după” nu mai urmează nimic. Mai ales dacă el / ea / ei / ele nu fumau, deci n-aveau nevoie decât de duşul de după. Sau nici atât. Ţigara de după reglează respiraţii şi gâfâieli, dar întîrzie uneori reveniri spectaculoase şi toarnă plumb în mădulare. Schimbă gustul de must proaspăt de pe limbă cu acela de scrum prost, de ziare umede.

Nimeni n-are nevoie de o ţigară spre a-şi contempla orgasmul sau urmările lui. Nimeni nu poate să-mi spună măcar un singur motiv pentru care vrei neapărat să-ţi ţii buzele ocupate cu un băţ urât mirositor între desprinderi cărnoase şi frumos parfumate. Buze lipicioase de umori tandre pe capete de ţigări aducătoare de tuse şi moarte. La ce bun? Să-mi spună şi mie cineva la ce e bună ţigara de după în afară de iluzoriul veştmânt al fumului vinovat, cotrobăind printre curbe şi respiraţii din ce în ce mai puţin sacadate.

Strugurii de după? Căpşunile de după? Portocalele, perele zemose, piersicile şi ananasul de după! Postludiul preludiului de după? Probabil mult mai bune, sigur mai proaspete, în mod cert mai curate…

Am picat lângă oala cu supă exact când se apucau @gabi_m, @adrianciubotaru şi @SimonaStanescu de treabă. Şi cum la făcutul ei nu participasem, am zis să dau o mână de ajutor măcar la vândut. S-au adunat puţin peste 700 RON, adică teoretic vreo 70 de supe s-au vândut trecătorilor, cu strigături dintre cele mai variate.

„Să se dea numai câte-o supă, să ajungă la toată lumea!”

„O supă la vremea ei face cât zece femei!”

„Ce e supă, ca supa trece…”

„Supă şi demnitate!”

„Nu sta supărat, ia o supă şi trece!”

„O supă pentru fiecare!”

„Mai e supă? Vreau şi eu o supă caldă!”

Cine sunt Maria şi Virgil ştiţi doar câţiva dintre voi, cei care veniţi mai des pe-aici. Pentru cei care nu ştiu cine sunt ei, ar fi irelevant să le explic. Aşa cum ei înşişi sunt nişte irelevanţi, în general :) Numai că de data asta le-am dechis pofta de experiment. Au făcut şi ei plăcinta despre care tomai v-am povestit. Oarecum în paralel cu mine, doar că, desigur, ei au făcut poze mai frumoase, dar le-a luat şi mai mult timp toată treaba. Diferenţe mici la ingredinente, cum ar fi înlocuirea peştelui afumat cu un file proaspăt de pangasius. Şi da, ei n-au dat ardeiul pe răzătoare, ca mine, deci a lor n-a ieşit iute ca pentru Talpa Iadului, ca a mea. Câteva imagini, mai jos. Bravo, băi, irelevanţilor! Să mai comitem şi să le facem şi altora poftă de acţiune.

Ieri vă lansam (şi îmi lansam şi mie în acelaşi timp) o provocare: o plăcintă simplă şi tentantă, pe care Jamie Oliver o are la el pe site de prin toamna anului trecut. O propunere care sigur multora nu le prea aduce a plăcintă atâta vreme cât din filmuleţ lipsesc foile, coca şi ceea ce mai ştiu ei că este indispensabil unei plăcinte. „Acoperişul” din cartofi este unul dintre cele mai folosite moduri de a acoperi o plăcintă de prin (toate) părţile Regatului Unit. Foaia de piure închide cu mult succes umpluturi de carne tocată, organe, peşte, legume şi orice le mai trec elor să strecoare în ceea ce ei numesc în mod obişnuit „pie”. Multe imagini mai jos, text puţinel, căci nu m-am abătut prea mult de la varianta lui Jamie. Cheers, chef!

Ar fi simplu să spunem că Streed Delivery este un proiect de cultură citadină, care se desfăşoară pe 12, 13 şi 14 iunie pe strada Arthur Verona, aflată în Bucureşti, perpendicular pe Bd. Magheru, între Cărtureşti şi Cinema Patria. Ar fi la fel de simplu să spunem că la Streed Delivery se întîmplă artă de stradă, teatru, muzică sau alte ateliere experimentale, că se poate bea o bere sau se pot citi benzi desenate atârnate pe pereţi. Ar fi mult prea simplu.

Strada pietonală, adică închisă tot weekendul traficului auto, plină de oameni care se exprimă public într-un fel sau altul este o poveste spre care românii privesc cu jind încă de pe vremea când oraşele din transilvania şi nu doar ele aveau ceea ce ei numesc Corso. Nu cred să fi existat vreun candidat la vreuna dintre primăriile bucureştilor în ultimii 20 de ani care să nu fi inclus pe lista de promisiuni dure ale campaniei electorale facilitarea acestui spaţiu dedicat artelor şi comunicării de toate felurile. Nu doar un weekend sau două pe an, ci în fiecare săptămână, aşa cum se întâmplă, de fapt, prin alte părţi.

Via Jamie. Bun. Hai să revenim puţin la ce scriam în primele articole care povesteau despre motivele din care am pornit povestea „prânzului din caserolă”. Gătitul acasă e distractiv, e relaxant, e mai sigur decât mâncarea gata preparată, e creativ şi mai e şi rewarding. De-asta mi-a plăcut azi plăcinta cu peşte a lui Jamie. Poate că aceia care-l urmăresc de mai multă vreme (ca mine) vor spune că omul e cam plictisit / obosit / neprietenos în filmarea asta, dar plăcinta cu pricina merită un pic de scandal. În plus, aşa cum veţi vedea, e foarte simplă, e o joacă de copii până şi pentru cei care nu au intrat niciodată în bucătărie.

Aşa că vă provoc rapid la plăcintă cu peşte. Vedeţi ingredientele în filmul original, decideţi singurei asupra cantităţilor şi mâine o comitem. Fiecare la el în bucătărie. Facem poze, scriem două-trei rânduri despre ce şi cum am făcut (în definitiv, plecăm toţi de la varianta lui Jamie, dar avem libertatea de a improviza pe parcurs) şi punem care pe unde poate, pe blogul propriu sau aici dacă n-aveţi. Important e să trimiteţi toate cele pe mail, în timp util.

Nu vă promit vreun premiu, nu mă voi întrista nici măcar dacă nu voi fi reuşit să conving pe nimeni să încerce plăcinta asta la el în bucătărie. Eu oricum o fac. :)

Tocmai mă gândeam într-o dungă şi încercam să-mi dau seama unde se mai poate mânca decent în Vamă şi zău că nu găseam nici măcar un colţ de care să-mi aduc aminte cu gâdilici printre papile. În ultimii ani, în rarele ocazii cu care am mai ajuns în zonă, am mâncat doar în 2 Mai, la nudi bar, foarte rar la Dinamo şi doar de câteva ori într-un fund de curte, câte-un borş nesimţit.

Şi vine frăţia lui, @tudosiei, cu o poveste scurtă şi colorată, de la un hal de cherhana amărâtă, chiar la începutul Vămii, cum vii dinspre 2 Mai. Cică plită din fier-beton sau ce mama peştilor o fi aia, pretenţii ioc, dar peşti de toate naţiile fripţi făr fasoane, cu un strop de sare şi doi de ulei. Nu mă hazardez în amănunte pînă nu verific în persoană, dar ceva poze tot am primit de la jupân Marius. După cum urmează. (Dacă o ştie cineva de mai multă vreme, poate să lase o vorbă aici, poate ceva mai mult de „păi io o ştiu p’aia de zece ani!”)

Nu, chiar nu m-am blocat obsesiv într-o singură combinaţie. Problema e că imaginile de data trecută au deschis apetitul hoardelor păgâne pe care le-am hrănit weekendul trecut. Aşa că iar cartofi noi, iar rozmarin, iar ceapă roşie şi oţet aromatizat. Varianta este exact cea de data trecută, doar ingredientele nu sunt chiar aceleaşi :) Nici bucătăria, nici cuptorul, nici curtea şi nici soarele.

Nu ştiu dacă v-am mai zis ce mult îmi place despr emine în bucătărie. Mult de tot! Mai ales atunci când sunt prea concentrat ca să mai observ că vreun ageamiu nepoftit se joacă în jurul meu şi al bucatelor cu un aparat foto. Uite-aşa intenţionez să-mi petrec 60% din restul vieţii. Câtă o mai fi rămas în cratiţă :).

Tocmai când mă pregăteam să scriu ceva scurt despre cît de slab este sloganul PSDPC de la europarlamentare, Petreanu primeşte asta. Păi, în varianta asta, sloganul chiar nu mai pare nici pe departe un truism… Cum ar veni „…noi l-am pus special acolo, ca să înţeleagă alegătorii că stă în puterea lor să pună lucrurile în mişcare, că o conştiinţă voluntară poate schimba multe”. Neah…nu-i duce capu’.