Arhiva pentru iunie, 2009

Băieţi, aţi avut vreodată ocazia să descoperiţi că fata de care eraţi îndrăgostiţi lulea în şcoala generală, care era frumoasă ca un înger şi curată ca o icoană a ajuns curvă pe şoseaua de centură, face oral la 10 RON şi are stema României întipărită pe frunte, în oglindă, de la atătea centiroane care-au bătut în acelaşi şi acelaşi loc în ultimii ani?

Fetelor, vi s-a întâmplat vreodată să aflaţi despre primul băiat pe care l-aţi lăsat să vă pipăie şi pentru al cărui sărut franţuzesc aţi descleştat pentru prima oară dinţii că violează babe sau că a fost acuzat de pedofilie?  Nu? Felicitări. Eu cam aşa mă simt când mă uit azi la Vama Veche.

Ca să nu ne dezminţim din poziţia celui menit să vadă mâncarea cu totul altfel prin obiectivul aparatului foto decât cu ochiul liber. Fără „preparaţii” de vreun fel, mai întâi vişine în pomul de la Hanul Dogarilor, din 2 Mai, apoi pepene în curte la Moti, tot în 2 Mai, unde naşii mai pas o săptămână de concediu, mai apoi zmeură din tufa mamei soacre, în chiar curtea dumisale, la Constanţa. Poftă mare!

Cred că plaja este unul dintre cele mai îmbietoare locuri de făcut poze. Lumina, vântul, contrastele, spaţiul deschis, culorile naturale de piele expusă la soare, murdărită de nisip, stropită cu apă de mare… Prin obiectiv, vezi totul pînă în detaliu, furi cute şi gesturi fără să se sinchisească nimeni.

O mochetă roşie. Un culoar delimitat de stâlpişori cu şnur şi gărzi de corp. Limuzine şi vedete. Fotografi şi bliţuri. Şi multe strigăte. „Tom! Megan! Jude! Drew! Linda! Jennifer! Leonardo! Bob! Over here!” Strigăte insistente, lineare, pe acelaşi ton, repetitive, enervante, plictisitoare. Nici măcar unul dintre fotografi nu se desprinde din pluton cu ceva de genul

Toţi vrem să ne facem auziţi, nu? În afară de submisivii prin structură, fericiţi că pot trece neobservaţi. În rest, fiecare vrea puţină atenţie, măcar o fracţiune de secundă pe care uneori o considerăm mai mult decât suficientă. Un sfert de secundă furată doar pentru noi. Pentru fotografia noastră, pentru proiectul nostru, pentru opera noastră unică, pentru răhăţelul viu colorat cu care ne mândrim. Sau nu. Poate că în acea bucată de secundă sperăm să primim şi atenţie, şi feedback. Neapărat constructiv. Musai.

Nu e suficient să urli. Nu e suficient să tragi de mânecă. Nu e suficient să stropeşti cu cerneală ca să primeşti atenţie. Nu e suficient, nu e nici măcar insuficient, este de-a dreptul inutil. Truism: vedetele de pe covorul roşu nu întorc capul către lentila ta doar pentru că le-ai strigat / urlat numele. Numele lor îl ştie toată lumea, tu poţi fi oricine. Poţi deveni, brusc, mult mai interesant, când încerci să atragi atenţia altfel decât o fac ceilalţi. Poate fi chiar chiar şi o treabă pe care unii ar putea-o considera vulgară. Se cheamă că, oricum, te-ai străduit.

Pentru că, vorba poetului prăzuliu, „trebuia să poarte un nume”. Şi pentru că n-am ştiut cum să denumesc altfel întâlnirea dintre obraznica italiancă (Coppa di Parma) şi bonomul moşulică spaniol mustăcios (Jamob Serrano). Două mezeluri fine, uşor de găsit pe mai toate drumurile culinare din ţara noastră fără meşteşug la pizza. Cred că prima pizzerie pe care am văzut-o la culoare a fost prin anii 80, în Năvodari (orăşelul). Făceau o chestie cu peşte din conservă şi urme de măslină. Blat gros, de neam prost. Pe faţadă scria „Piţărie” şi dugheana era deschisă doar câteva ore pe zi. Pizza cred că aveao doar o oră. Hai să vedem cum e cu pizza de azi.

Probabil că un titlu mai potrivit ar fi fost „o variantă de aluat pentru pizza”. Pot spune că asta de mai jos este preluată de la Jamie Oliver, deşi sunt sigur că am mai văzut-o şi la alţii, înaintea lui. O treabă destul de dificilă cu aluatul pentru pizza e că nu prea poţi face cantităţi foarte mici. Mai ales dacă preferi blatul subţire, cu un kilogram de făină pui de aluat pentru patru pizza mari. E drept, aluatul stă bine în folie de plastic la congelator, dar şi mai bine-ar fi să dai cuiva ceea ce nu foloseşti. Mai ales că e un aluat gustos şi potrivit inclusiv pentru focaccia.

În legătură cu ce scriam aseară. Simplu. Oricine e în stare să facă o pizza. Fără nicio regulă, cu singura condiţie să faci şi aluatul, şi restul. Pui în ea exact ce vrei, ne spui pe scurt ce şi cum ai făcut, trimiţi neapărat poze.  Pe mail sau cu link de pe blogul tău dacă ai aşa ceva. Suficient de simplu? Fă pizza mâine, sâmbătă, apoi trimite pozele şi povestea. Fiecare participant va beneficia de propriul lui articol aici, pe blog. Premiem cea mai apetisantă şi mai inteligentă pizza cu o invitaţie pentru două persoane la concertul Voltaj, de la Polivalentă, de joia viitoare. Ce zici, facem pizza? Desigur, tot mâine coc şi eu ceva care măcar să semene cu o pizza :) Start! (un strop de inspiraţie, dacă e nevoie)

Mâine aştept / aleg o altă provocare pentru ce gătim în weekend. Aşa am verificat şi plăcinta cu somon proaspăt, peşte afumat şi creveţi, de săptămâna trecută.  Şi ca să fie miza şi mai tentantă decât propriile tale poze („plus pupat”) plus posteritate într-un articol de pe copolovici.ro, pentru „ce gătim sâmbătă” am de dat o invitaţie pentru două persoane la concertul aniversar de joi, de la Sala Polivalentă, al trupei Voltaj. Prin amabilitatea şi în virtutea unor relaţii vechi şi fructuoase, desigur :) Lansare de album nou, un număr rotund de ani în formula actuală şi aşa mai departe. Hai, găsim ceva frumos şi bun de făcut sâmbătă?

Acum câteva săptămâni vă povesteam într-un mail de „PR la sentiment” despre noul meu prieten, Doru Panaitescu, şi despre cursul lui de publicitate online. Prima mea interacţiune cu Doru s-a-ntâmplat online, prin 2005. Renunţasem de curând la colaborarea cu IQads, lucram pentru Antena 3, un canal care la vremea aia refuza să se lanseze, iar eu dădeam pe-afară de nevoia imperioasă de a mă exprima cumva.

Discuţiile cu Doru au început şi s-au încheiat abrupt, l-am pus în căsuţa diletantului gastronom de ocazie şi mi-am văzut de altele. În ultima vreme am descoperit un Doru Panaitescu foarte departe de acela pe care mi-l imaginasem eu în mod tendenţios şi atotştiutor. Dacă pun la socoteală fie doar şi diversitatea domeniilor în care este el implicat, ajung lesne la concluzia că secunda are o cu totul altă valoare în cazul lui, comparativ cu alţi muritori.

Prin natura relaţiilor din ultimul timp, am asistat la două dintre cele trei ediţii ale cursului său de publicitate online şi în primul rând mi-am confirmat că Doru este unul dintre aceia foarte puţini a căror existenţă din ultimii 10-15 ani se confundă cu drumul industriei online din România. Probabil că avantajul lui definitoriu în ecuaţia asta este că a reuşit să rămână o fiinţă biologică şi să-şi păstreze simţul umorului. Poate că la asta contribuie şi originea lui, Panaitescu e brăilean:). Cu siguranţă, însă, metodele lui de „mind reseting” şi „complete purge” (speologie, ornitologie, offroad, gastronomie, rafting, escaladă, fotografie şi multe multe cetera) îl scot din categoria maşinăriilor şi îl ajută să fie un trainer de-a dreptul cuceritor.

Pe 24 şi 25 iunie are loc ultima ediţie din prima serie a cursurilor lui Panaitescu. Asta înseamnă că, până la toamnă, Dom’ Profesor are de pregătit structura unui curs pentru avansaţi, probabil şi o customizare a cursului pentru cele câteva categorii de protagonişti implicaţi în industria „de resort”. Asta mai înseamnă că, mai ales pentru aceia dintre voi care încă nu v-aţi lămurit cum e cu structura, formatele, planningul, proiectele speciale, bugetarea sau administrarea campaniilor de publicitate online, ar mai fi acum o ocazie potrivită să o faceţi. Şi nu v-o garantez doar eu, ci toţi acei peste patru sute de oameni care au trecut pe la cursul lui Doru până acum, atât în varianta lui deschisă, cât şi în aceea didicată echipelor mai multor companii cu interese în piaţa online.

Probabil că va dura o vreme pâna va accepta că nu se scrie cu cratimă.

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=NhGWSrrgapc]