Arhiva pentru ianuarie, 2009

Ce să mai zic, că am zis totul în titlu. E un job pe termen lung, fără program fix, de cîteva ori pe lună, într-un studio de producţie audio foarte cunoscut mai ales în industria muzicală. Vorbitoare nativă de limbă maghiară, voce plăcută, să locuiască în Bucureşti, onorariul este per pagină citită. Despre client, tipul textelor, bani şi formule de plată vorbiţi cu je cînd ne vedem. Nu e vorba de vînzări prin telefon sau alte mizerii. Tu citeşti cu dicţie, noi înregistrăm şi plătim. Bine. Dacă ştii pe cineva potrivit, dă-i adresa mea de mail sau/şi link-ul către această însemnare. Urgent! Mulţumesc.

Un alt preferat al meu, din seria „Sărbători fără crize”, de la Guerrilla finalului de 2008. De fapt, în topul personal e pe primul loc. Cine l-a scris, l-a urmărit cu mare atenţie pe Dan Negru, găsind cu dibăcie stereotipurile şi ascuţimile stridente ale agitatului „entertainer”.

Cam aşa s-ar putea rescrie proaspătul slogan al Prima TV. După ce, la sfîrşitul anului, găselniţa (altfel foarte bine cîntată şi filmată) de inspiraţie robbiewilliamsiană a cam lăsat rece privitorii majoritari, producătorii simt nevoia să dea explicaţii poporului despre cam ce au vrut ei să spună cu americănismul culean pre altă limbă. Feţele postului au fost chinuite la o nouă serie de fimări, în care explică pre limba română cam ce vrea, de fapt, treaba cu entertainu’, cum o să te cuprindă brusc pohta de viaţă şi de ţopăit pe călcîie uitîndu-te la chiloţăreli cu Ernest, gîndaci cu Mariana, şchimb de mame cu orăşeni la ţară, trăzniţi în C.A.P.O etcetera. E ca şi cum CNA-ul i-ar obliga pe advertiseri să pună la sfîrşitul fiecărui spot cîte un copylaităr să explice telespectanţilor ce-a vrut el să esprime despre detergentul sau despre benzinul din imagine. Şi zău că unii ar merita lovitura asta de pedeapsă.

Satay. Prima dată am auzit denumirea asta la Singapore, în ‘96. Pe un trotuar, într-o zonă foarte populată, în mijlocul unei festivităţi urbane, o malaieziancă agita deasupra unui grătar în flăcări cîteva beţe acoperite de carne, învîrtindu-le şi răsucindu-le cu dexteritate, pe toate părţile. Hm…frigărui, am zis. Satay, mi-au explicat însoţitorii mei. Carne pe băţ, friptă. Tot un fel de frigărui, dar mai mici, mai aromate, mai…altfel. LE-am mai găsit apoi prin Australia, Noua Zeelandă, la Bangkok şi chiar în Vietnam. Pentru voi, tot în caserolă, cu niscai cartofi prăjiţi mai cuminte, că tot e vineri şi vine pofta de făcut de cap.

Eu n-am mai intrat într-o tavernă „La mama” din 12 iulie 2007, cînd am hotărît că aceea va fi fost ultima ţeapă luată în acest lanţ de restaurante. La un an şi jumătate de-atunci, tocmai li se întîmplă ceva cam nasol. Vine o vreme pentru toate, nu? Cînd produci un rău deliberat sau din lipsă de interes şi mai ales cînd o faci frecvent, trebuie să se ivească un moment în care trebuie să plăteşti, nu-i aşa?

Sub numele produsului din imagine se află lista de ingrediente. Poate găsiţi voi puiul, că oamenii de la Oradea, care mi-au trimis poza asta, n-au reuşit. Bonus: teoria mea cu legătura directă între numele producătorului şi calitatea produsului (cu cît numele e mai ciudat sau mai pretenţios, cu atît e marfa mai „phunky”) pare să se confirme din ce în ce mai des. I-auzi ia: S.C. C.I.A. ABOLIV S.R.L. Scarry!

Acesta este un coş DE GUNOI. Pe jos, în faţa lui, imaginea demonstrează că oafele şi cîrnaţii corporatişti din America House au nevoie de un curs practic de utilizare a respectivului recipient.

Am găsit abia acum cîteva zile colecţia de jingle-uri făcute de Guerrilla de Crăciun. Eu nu prea mai ascult radio în ultima vreme. Fanii le ştiu cu siguranţă, la cîteva dintre ele am rîs de-am crăpat. Unul dintre ele, mai jos. Numai bun să te obsedeze toată ziua, ba chiar şi mîine… După clic, că e crocodilu’ puţin constipat.

Paste să fie, că restul e distracţie. Pentru joi recurgem la convenabilele şi versatilele paste ale căror forme şi variante diverse au darul de a neţine căt mai departe de ceea ce fugim ca dracul de tămîie în secolul ăsta: monotonia. Mai ales pentru aceia a căror muncă se substituie păcătoasei rutine, mai ales pentru aceia care văd aceleaşi şi aceleaşi figuri de ani de zile, acelaşi desktop, acelaşi drum de-acasă pînă la birou, aceleaşi spaţiu şi, din păcate, acelaşi superior ce pare să-şi atingă ţelul de a se pensiona de pe aceeaşi funcţie pe care a primit-o cu 30 de ani ăn urmă… Ei bine, măcar în caserolă să găsească ceva nou, altceva, în fiecare zi. (pentru detalii, clic foto)

Vorbim la telefon. Vorbim mai mult sau mai puţin, după cum ne sînt nevoile şi obiceiurile. Am fost şi eu uneori doar o prelungire a telefonului de la ureche, uneori din nevoi, alteori din proaste obiceiuri. Telefon fix am avut în casă de cînd m-am născut. Noi am avut de-ăsta de cînd s-a inventat telefonia la Piteşti, întîi număr cu două cifre, apoi cu trei, apoi cu cinci… Am avut 20, 220 şi 23220. După aia s-a complicat şi nu mai ştiu cum era. Deh, bunicul era dirigintele poştelor, aveam pile.

Ei şi pentru că am avut telefon în casă de mic, una dintre regulile învăţate devreme în jurul lui a fost mai clară ca lumina zilei: cînd un adult vorbeşte la telefon, nu vii să-i arăţi cel mai nou desen făcut cu setul cel nou de carioca, nu încerci să-i povesteşti cum a făcut Costel Pătruţ disecţie la şopîrlă pe buturuga din spatele blocului, nu-l deranjezi decît dacă arde, se inundă sau se cutremură casa. Sînt convins că aţi dobîndit acest bun obicei încă din primii ani ai existenţei voastre şi că, făcînd parte din educaţia celor „şapte ani” (o cifră care sună arhaic, dar despre care psihologii, sociologii şi experţii în inteligenţă emoţională au demonstrat o mulţime de treburi interesante) vă ţineţi de ea fără eforturi.

La mine e reflex. Stau de vorbă cu cineva, îi sună telefonul, tac brusc. E treaba respectivului dacă răspunde sau nu, eu mă opresc în mijlocul frazei şi aştept decizia lui. Din două motive: pentru că  e treaba lui dacă vrea sau nu să răspundă şi pentru că telefonul i-a distras atenţia, deci am şanse mari să nu reţină mai nimic din fraza în curs. O voi relua oricum după ce respectivul decide să răspundă, să dea reject etc.

V-aţi plictisit deja. Ştiu. Pentru că am scris deja trei paragrafe de common knowledge, de banalităţi care pentru un individ educat nu fac nici doi bani găuriţi. Ei bine, este pentru că voi aveţi în sînge crîmpeiul ăsta de educaţie. Oricît ar părea de greu de crezut, alţii nu îl au. Şi nu mă voi lansa aici în teorii tembele despre originea geografică, gradul de inteligenţă sau nivelul ierarhic ce deosebeşte un individ de altul. Educaţia sau lipsa ei nu ţin cont de asemenea factori, aşa cum nesimţirea nu face mofturi atunci cînd îşi alege hoitul – gazdă.