OT PITESTI

joi, 13 martie, 2008 la 12:39 am

Motive nu prea vesele ori demne de poveste ma poarta zilele-astea catre Pitesti. Astazi am avut timp sa trec prin citeva locuri in care parca sa zic ca mi-au tremurat putin genunchii, locuri pe cit de familiare, pe atit de incarcate de o gramada de amintiri. Unele, pe cit de dragi, pe atit de triste. V-am adus citeva poze, va voi spune cite ceva despre fiecare in parte. Sint destul de multe, toate imaginile sint clickabile.

castanul

castan

Pe castanul asta il stiu din prima zi de scoala. Era pe drumul „interzis”, adica prin spatele pietii, nu pe drumul „normal”, prin fata pietii. Toamna era plin de castane pe care le doboram cu bete sau stinghii pierdute din lazile ce umpleau cea mai mare piata agroalimentara din Pitesti. Nu-mi aduc aminte sa se fi luat cineva de noi sau sa ne alunge. Castanele nu erau bune la gust, pe cele bune le-am descoperit mult mai tirziu, in alte conjuncturi.

cresa

cresa

Intre timp deseori confundata cu „casa de copii”, pe vremea sistemului comunist de educatie cresa era prima forma de invatamin prescolar. Era inainte de gradinita. De pe la trei pina pe la cinci ani parca. In aceasta cladire m-am umplut prima si singura data de paduchi. La inscriere, parintii si tutorii erau obligati sa aduca un set complet de „ustensile” pentru fiecare chirias al institutiei. Printre astea, un pieptene. Din lene, educatoarele ne asezau in sir indian si ne tesalau cu acelasi pieptene pe toti. Nu cred ca am stat pe-aici mai mult de jumatate de an. Mi-o mai aduc aminte pe doamna Cernea, parca directoarea cresei, dar ea ne era vecina, baiatul ei era coleg de clasa cu fratello, deci nu mi-o prea aduc aminte in contextul stabilimentului. Leaganul din dreapta este si el destul de batrin, amplasat in curtea din spatele cladirii, de unde praduiam alunisul profesorului de mate, viile sau pomii fructiferi ai vecinilor. Asta mai tirziu, cind gasca de la bloc se naravise la mai tot ce „nu era voie”.

scara blocului

 

In partea de sus sint inscriptiile pe care le stiu…de cind ma stiu. Neatinse, dar doborite de vreme, dupa cum puteti vedea. Inscriptia din dreapta are cel putin 25 de ani. Un adevarat vestigiu al culturii comuniste blocatare.

locul de joaca

Asta e nasoala. In sensul ca locul de joaca nu mai e. Bordura aia imprejmuia un spatiu cu nisip, in care probabil printre primii locatari din zona (probabil prin anii ’60-70) montasera doua mese de ping-pong, din ciment. Bordura aia a insemnat, pentru multi dintre cei care am copilarit acolo, primul pas (mare) in lume. Exact pe aria acelui spatiu se inalta acum mindrele edificii pe care le puteti vedea in a doua fotografie. In dreapta e o ciudatenie pe care noi o numeam cu emfaza „bazin”. Escaladam aglomerarea asta de pietre cimentate sau exersam sarituri acrobatice, de pe virful „muntelui” pe marginea parapetului care-l inconjoara.

alimentara „la furnica”

Sau unul dintre multele vestigii comuniste ale disperarii si dezumanizarii pe teme alimentare. In galeria asta am stat la zeci de cozi, mi-am aparat indirjit „rindul” la piine, lapte, carne, oua… Aici a lesinat fratello la o coada la cascaval. Stilpii sint aceiasi, dar mult mai subtiri decit mi se pareau atunci. Furnica il chema pe gestionarul magazinului alimentar (cel cu „de toate”, ca lactatele, carnea si piine aveau, fiecare, magazin de sine statator) si cred ca si acum i se mai spune asa intregului complex. Mai era acolo un atelier de cizmarie care mai exista si astazi, o frizerie unde cred ca m-am tuns pina prin clasa a saptea, o circiuma din care venea permanent un piros persistent de pisat si in care isi faceau veacul betivii inveterati ai cartierului… O cofetarie, „Macul Rosu” (nume de cofetarie pe care il puteai gasi in mai multe dintre orasele din Romania), o farmacie, la Madam Loghinescu”, exista si acum, e patronata, da, de Madam Loghinescu.

 

expo parc

In parcul asta s-a format „gasca”. In liceu. Aici veneam sa fumam, sa cintam (unii la chitara, altii doar din gura, ba chiar si cu cite o „clapa” pe baterii din cind in cind), sa traim „rock”. Unii aici s-au pupat prima data. Salcia din stinga era „cea mica” in urma cu vreo saptesprezece ani. Cea mare era exact in locul piciorului de pod din poza din mijloc. Preferam sa ne adunam acolo pentru ca puteam sta in semicerc, ne puteam vedea mai bine unii pe altii, ne puteam intinde pe conturul de ciment al lacului. In a treia poza este dimbul cu bolovani unde ne ascundeam de cite-un dezaxat deranjat de muzica noastra, unde faceam pipi sau unde tainuiam cite-un sarut mai prelungit. Acum parcul este ingrijit si impopotonat excesiv, cu expresii ale unei arte pe care n-o inteleg si cu nenumarate insemne ale campaniei CSR facuta de Petrom.

„san siro”

Un alt loc de joaca, din apropierea „celeilalte” scoli din cartier, Nr. 10, botezat dupa numele celebrului stadion milanez. Inscriptia originala de pe tobogan era facuta cu smoala, inca se vad urmele. Inscriptia cu vopsea este relativ recenta, semn ca locuitorii zonei tin in continuare la vechea porecla. Aici veneam destul de rar in prima parte a copilariei, era „departe” de casa si nu aveam voie. De cele mai multe ori, imi murdaream pantalonii de smoala. Casa din spatele jucariei este si ea recenta. E clar ca platforma de ciment nu mai este folosita de nimeni, dar e bine macar ca nu l-au darimat. Oricum, terenul este la fel de paraginit ca si pe vremea copilariei, nimeni nu a amenajat nimic.

brothers